Lumea nu este justificabilă decât ca fenomen estetic. (Friedrich Nietzsche)
După cursa de înarmare conceptuală, specifică filosofiei clasice sau cu astfel de nostalgii (frumosul ca reprezentare sensibilă a Ideii, hegelian vorbind), asistăm de ceva vreme la ceea ce am putea numi - o critică estetică lipsită de argumente, la un joc de glezne teoretic căruia nu-i mai ţine spatele niciun principiu estetic (pentru că estetica “de sus” a murit, iar cea “de jos”, subiectivă prin excelenţă, nu poate decât să constate/ să aleagă/ să se recunoască în operă).
Principalele consecinţe/ beneficii (luaţi-le cum vreţi) ale acestui fapt ar putea fi sintetizate astfel:
- alegeri/ preferinţe estetice pe care nu mai poţi să le valorizezi, specifice pentru o viaţă “afundată în aparenţe esenţiale” (Baudelaire);
- incapacitatea de a ierarhiza atitudinile estetice;
- textul ca amprentă a altui text, din punct de vedere literar, în care „totul se amestecă, nimic nu e scris pe curat” (Jean-Luc Henning);
- clişeizarea creaţiei artistice, specifică imaginilor care nu mai răspund unor situaţii totale, sintetice, a unui univers lipsit de continuitate (cu realităţi lacunare şi conexiuni slăbite), în care singurele care mai formează un întreg sunt clişeele (Gilles Deleuze);
- o artă care nu mai are nicio raţiune de a exista, lipsită de calităţi, alcătuită din copii ale copiilor, în care originalul nu mai este de găsit, a artificiilor calculate (Jean Baudrillard), în care, precum în Blow Out (Brian De Palma), strigătul unei victime reale este transformat în efect special;
- o artă pentru care “it’s all in the mix”, a lui “amestecă-şi-potriveşte”, artializare a lumii de tip ready-made, ca maximum şi terminus al esteticii;
- cu toate lipsurile lui, hedonismul estetic, arta ca sursă de plăcere sau de delectare (puteţi să îi spuneţi divertisment, puteţi să îi spuneţi joc, puteţi să-i spuneţi păstrând paradigma cum vreţi), rămâne o definiţie a artei care s-a dovedit greu de ucis;
- şi dacă putem vorbi de un simţ estetic, o putem face aproape exclusiv dintr-o perspectivă empiristă, ca simţ interior, natural, fundamentat pe celelalte cinci, în care, după cum remarca George Călinescu, criteriul de separare dintre estetic şi psihologic este inexistent;
- o mutare a accentului de pe ce spui, pe cum spui ceva, şi aici intervine capacitatea autorului de a seduce/ emoţiona/ fascina (de a “agăţa” publicul).
Ce mai poate reprezenta critica estetică în condiţiile enunţate mai sus? Nişte exerciţii de admiraţie/ de a face credibil un punct-de-vedere, în cel mai bun caz, sau o dispută de gusturi cu scor alb.
