ca pe-o floare de mac ridicându-i țeasta

«Și ne-a fost dat de la Zeus ursită din cele mai triste,

Chiar după moarte pe lume s-ajungem a fi de poveste...»

Etimologic ἀρετή desemnează la Homer calitățile virile/ eroice (ca și în cazul latinescului vir-tus, bărbătesc), în timp ajungând să desemneze excelența (de orice fel), «splendoarea faptelor nobile», la Platon. Fără a face istorie în textele presocratice, arete a fost identificată de Socrate cu cunoașterea, concepție intelectualistă care și-a pus o puternică amprentă și asupra filosofiei platoniciene, iar la Aristotel a fost definită drept “justa măsură” (meson). Totul a început însă cu vechiul concept războinic de arete, una dintre temele centrale ale textului homeric, dacă nu chiar cea mai importantă.

Werner Jaeger, în studiul pe care îl dedică conceptului de arete,  subliniază caracterul de leitmotiv pe care acesta îl are în istoria culturii grecești, “ca definiție a idealului suprem de bărbăție cavalerească…adevăratul atribut al celui nobil.” (Paideia, vol. 1). Fie că se referă la o calitate morală, fie că vizează curajul eroic, între arete și autoritate exista o legătură indisolubilă. Putem distinge două aspecte ale autorității în textul homeric: pe de o parte avem autoritatea “sceptrului”, a regelui investit de zei cu această funcție pe pământ («cine primi de la Zeus/ Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supuși»), pe de altă parte îi avem pe războinicii a căror vitejie tot un dar al zeilor este, acțiunile acestora căpătând în istoriile populare un aspect formator, permițând “să se definească criteriile de competență specifice societății unde se povestesc” (Jean-Francois Lyotard, Condiția postmodernă). Asistăm în Iliada la o mutare a accentului în ceea ce privește autoritatea, arete fiind adevăratul criteriu prin intermediul căruia este dovedită nobilitatea omului, un criteriu de evaluare de multe ori nefavorabil autorității regale – « Tu dăruit ești de sus, de la Zeus, cu una din două:/ Sceptrul îți dete să fii în domnie mai mare ca alții,/ Nu și tăria de suflet, în care stă culmea puterii», îi spune Tidid Diomede lui Agamemnon.

Confruntarea și victoria reprezintă manifestările empirice ale virtuții virile («Veșnic întâiul în arme să fiu și să-ntrec pe oricine...»). Confruntările sunt descrise cu realism, autorul nu are nicio intenție de a cosmetiza, de a cenzura niște imagini de altfel curente pentru contemporanii cânturilor homerice, punctate din când în când de efecte poetice surprinzătoare, autorul neferindu-se de tentația estetizării («...împreună cu coiful/ Capu-i pocni la pământ. Sta încă năstrușnica lance/ Înțepenită în ochi. Ca pe-o floare de mac ridicându-i/ Țeasta...»). Confruntarea este în fapt o monomahie, cu scene succesive în care eroii acționează ca reprezentanți ai unor armate ce nu fac altceva decât să-i secondeze, să funcționeze ca un decor, un cadru în care să fie pusă în scenă măiestria în luptă a celor care ies din masa amorfă de metale și carne, meritând să fie amintiți, chiar și numai în treacăt. Noblețea faptei este dublată și de o noblețe a spiritului (“Meșter la vorbă să fii și vrednic la fapte...”). Duelul nu este niciodată exclusiv fizic, pentru că bărbații se înalță în adunare nu doar prin știința de arme, ci și prin vorbire.

De o importanță fundamentală pentru conceptul de virtute se află onoarea, recunoașterea exterioară, prețuirea semenilor fiind măsura propriei arete pentru omul homeric. În jignirea prin care Ahile este privat de adevărata onoare, iar virtutea nu îi este recunoscută, constă și conflictul tragic al Iliadei, subliniază Werner Jaeger («Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse…»). Tăria și viața sunt înzestrări naturale, pe care ai datoria să le desăvârșești, dar pe care le pierzi în clipa morții, însă, faima este imaginea ideală a acestei arete care îi supraviețuiește eroului și după moarte («Cinste dă fiului meu, care scris e să moară», se roagă Tetis, mama lui Ahile, către Zeus). În construirea acestui ideal un rol fundamental le revine chiar aezilor, cei care acordă războinicului, așa cum interpretează Marcel Detienne, o memorie sacralizantă, prin care acesta este sustras tăcerii și morții. “Prin lauda sa, poetul acordă omului o «memorie», de care acesta este privat în mod natural.” (Stăpânitorii de adevăr în Grecia arhaică). Pentru că au mereu plasat în față orizontul mortalității eroii homerici compensează aspectul contingent și trecător al existenței prin intensitatea trăirii, prin caracterul lor pasional, riscant și deschis, o sursă de atracție chiar și pentru zeii nemuritori («Patima care-i mai dulce ca mierea când picură-n pieptul/ Omului, tot se strecoară și-n sinea lui crește ca fumul»). Fie că este vorba de erotismul prin care Paris este orientat de către Afrodita, experiență numită de Andre Bonnard una religioasă, o consacrare (Civilizația greacă, vol. 1), fie că este vorba de frumusețea fatală a Elenei cu care aceasta a fost dăruită de aceeași zeiță, fie că este vorba despre mânia, ura și violența specifice unei societăți de războinici, la toți moartea se transformă în ceea ce Vladimir Jankelevitch numea organul-obstacol al vieții, determinându-i să caute “un maximum de fervoare într-un minimum de timp.” (Tratat despre moarte). – « Însă fiindcă pe noi într-o mie de feluri ne paște/ Moartea, de care nu-i chip să ne scape nimica și nimeni,/ Haidem, și fie ce-o fi: înfrângere ori biruință...».

Putem spune că, încă din primă fază a evoluției sale, ἀρετή funcționează ca un destin, și anume acela al unei ființe menită să își valorifice fără rezerve potențialul/ umanitatea, ἀρετή este un imperativ aristocratic maximalist, chemarea celui ce trăiește pentru a-și depăși limitele, care « deși-i muritor, se întrece cu cei fără moarte...».

 

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,

Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de față...

...îl smulge Afrodita

Ca o zeiță pe-ascuns și-l duce prin negură acasă,

Într-o cămară-n iatac, unde fumegă dulci mirodenii...

Și miruindu-l acolo, prin os îl împunge cu arma...

din pântec

Curg măruntaiele lui, și pe ochi i se lasă-ntuneric...

Meges Filide, vestitul lăncier, năpădindu-l,

Iute sub cap îl împunge, cerbicea cu arma răzbindu-i,

Boldul îi trece prin dinți și limba din gură-i retează;

Cade Pedeos pe țărnă mușcând din arama cea rece...

Zice, și lăncii dă zbor. Atena o-ndreaptã spre nasul,

Ochiul lui Pandaros. Trece puternică arma prin șirul

Dinților albi, îi seceră din rădăcină pe urmă

Limba și tocmai în capul bărbiei răsare țuguiul...

Zise, și Dolon era să s-atingă cu mâna-i de barbă

Vrând să se roage de el, dar sare cu sabia dânsul

Și la cerbice-l ajunge și vinele-i taie amândouă;

Capul i-alunecă-n colb și bolborosește din gură...

Geaba i-a fost cozorocul de-aramă, căci nu-i opri arma,

Ea doar pătrunse prin el și osul îi sparse; țâșni dar

Creierul tot și căzu toropit avântatul Oileus...

Brațele-i taie cu sabia, capu-i rătează și-n urmă

Trunchiu-i împinge, de merge ca sulul de-a dura prin gloată...

Merge el însuși semeț în capul oștirii și-n luptă

Tabără-ntocmai ca viforul care tot suflă prin nouri

Și se aruncă pe mare și-nvolbură apele-i negre...

Oricât pe-oarecine aș atinge,

Veșnic lovirea-mi în carne-i pătrunde și moartea-i grăbește,

Văduvă-i plânge nevasta și jalnic își rupe obrajii,

Pruncii sărmani îi rămân, iar el putrezește pe câmpul

Ud de-al lui sânge stropit și e-mpresurat de mai multe

Pasări decât de femei bocitoare...

De pe turnul înalt el asemenea unui

Cufundător se dă tumba și viața-i se curmă din oase...

Teucru-l ajunse pe el cu sulița pe sub ureche,

Trase apoi arma-napoi și Imbriu căzu ca un frasin

Care tăiat pe la munte, pe-o culme departe văzută,

Cade grămadă pe jos cu mândreța-i de fragedă frunză...

Cade cu bufnet, în inimă având strămurarea înfiptă;

Inima, încă zvâcnind, al lăncii cotor îl mai mișcă

Până ce duhul războinic avan îi adoarme tăria...

Dar Merione se ia după el și-l ajunge cu boldul

Jos sub buric la rușine, prin locul pe unde-i amarnic

Bieților oameni în luptă lovitul: acolo-i apasă

Suliț-adânc, iar Adamas sub armă se zvârcole jalnic

Tot gâfâind ca un taur, pe care văcarii pe munte

Silnic, cu funii legat, îl duc după dânșii la vale...

Dar Merione, când el se dă-n lături, l-ațintă cu arcul

și-l săgetează în bucă la dreapta. Intrându-i acolo,

Trece săgeata-i de aramă sub os și bășica-i străpunge.

Stă pe loc Harpalion și în brațele soților dându-și

Sufletul, lat se întinde și zace pe jos ca un vierme;

Șuruie sângele-i negru din rană și udă pământul...

...împreună cu coiful

Capu-i pocni la pământ. Sta încă năstrușnica lance

Înțepenită în ochi. Ca pe-o floare de mac ridicându-i

Țeasta...

Cu un bold ascuțit, prin carne arama-l pătrunde,

Osul i-l sparse răzbindu-l, iar el, amețit peste iarbă

Lat se prăvale pe brânci...

tăișul de mușchi îi jupoaie

Brațul în partea de sus și ciolanul îi sfarmă cu totul...

Atunci Penelau în grumaz sub ureche-l înjunghie,

Sabia-i toată se-nfige, și numai de piele se ține

Capu-i acum atârnat, și dusă fu viața lui Licon...

Sulița-și trage din el, o dată cu sufletul; astfel

Smulge odată cu arma și viața dintr-însul...

în frunte-l izbi bolovanul

Aspru muchiat, amândouă sprâncenele-i rupse; nici osul

Nu mai ținu la izbit, și-n pulbere ochii-i picară

Jos la picioarele lui...

Sângele-i udă tot părul și pletele-i cârlionțate,

Parcă-mpletite de Grații și prinse-n argint și în aur...

Iute răsfiră-ntunericul, negura dă la o parte,

Soarele iar luminează și câmpul de sânge s-arată...

Gândul mi-e numai măcel și sânge și vaier de moarte...

Sabia înfierbântată-i întreagă de sânge...

Cade lungit la pământ cu măduva scursă-n spinare...

Cânii ce-acasă-i hrăneam la mesele mele, străjerii

Porții, sorbi-vor din sângele meu și-amețiți dup-aceea

S-or tolăni pe la porți...