O poezie de parcurs, a dorințelor fără finalitate, a
blocajelor celui care ar vrea și tot vrea, însă, sfârșește mai mereu pe modul
contemplativ (amuțit/ minunându-se),
a decalajului dintre un spațiu natural (cumva răvășit, distant, funcționând ca
un alter înfășurat în stranietate și sălbăticie, în treaba lui) și niște
timpuri (moderne) care dau peste cap reglajele fine ale sinelui ce răspunde și
el cu BPM din ce în ce mai scăzut și cu tonalități afective saturate, pentru că
în orice mișcare e ceva grețos. Și chiar dacă aproapelui îi închinăm ode, nu prea
îl mai înțelegem (nici nu ne-ar ajuta la ceva), și tot ce ne leagă este “o formațiune neidentificabilă – pasată de
la/ corp la corp”. Să te asculte cineva, să nu rămâi fără țigări, bea
multă apă pentru că asta te consolează, deci fără extravaganțe în Dispars. Notațiile sunt și ele sumare și ce motivează cam neconvingător.
Orice, numai om să nu fii – mai bine mineral, mai bine vegetal, și mai bine decât
toate nimic (“Ferice pavajul ferice/
crăpătura ferice plăntuța”). Sunt multe alte ipostaze frumoase dacă o
apuci prin Dispars, cele mai frumoase
probabil, adică exact ce treci sub tăcere sau despre care nu poți vorbi (“Nu pot vorbi prea mult/ pentru că mă
hăpăie imensitatea/ din ce în ce mai crudă”). Bineînțeles, după cum își
poate da seama oricine, în cele de mai sus este vorba mai mult despre nebuniile
mele, decât despre scriitura lui Vlad Moldovan.
Tripon
Încerc să fiu sincer şi
să nu le înfloresc.
Mi-am găsit o spărtură în zid
îmi vine până la umeri
şi pot să scriu comod.
Soarele bate în dreapta mea
cum numai în septembrie poate bate -
o ia pe la spate, trece de ierburi,
se înfiltrează sub pietre.
Sticla de bere stă în stânga mea
nu trebuie să mă întind prea tare
să o apuc.
Tocmai a trecut un biciclist
şi după el o maşină.
Văd că gândim în posibilităţi
lumea se pliază domol
pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.
Nu am multe de spus:
Cred că suntem nişte maimuţe
care învaţă necontenit tehnici.
Tehnici foarte diferite
Şi stranii.
Unii le au cu socializarea.
Alţii fac câte un lucru
şi după aceea
povestesc despre el sau
îl analizează.
E safe.
E pentru schimb.
Un fel de mimetism hilar.
Şi eu fac la fel.
Problema mea însă e
că sunt cam sălbatic.
Tehnicile mele nu se potrivesc
cu ale multor oameni.
Nu pot vorbi prea mult
pentru că mă hăpăie imensitatea
din ce în ce mai crudă.
Nu am răbdare să schimb
impresii dar am toleranţă
iar uneori mă tem de
modurile voastre de desfăşurare.
Eu aş zice că îs sălbatic
dar nu vreau să epatez şi
nici să exagerez şi dacă
nu sunteţi de acord
aş lăsa de la mine imediat.
Sunt o fire molcomă
cam cum sunt câinii scunzi
de pe străduţele mărginaşe.
Puţin băţos dacă mi se permite.
Puţin afectat sau evaziv dacă nu.
Dar credeţi-mă înţeleg
destul de repede ce şi cum
dictează sufleţelul vostru.
Uneori , când am stat prea mult singur
mă entuziasmez rău de tot de
ceea ce scriu şi cred că
e ceva nou
din care câţiva or
să ştie ce să facă.
Dar nu sunt sigur aproape niciodată.
Însă sunt extatic
şi mă umple
incredibil din afară
la fiecare milimetru de minunăţie
Îmi place muzica şi
îmi place ce e miraculos
sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase
Numai dacă nu le-aş zburătăci
prin cuvintele conştiinţei –
Aşa îmi spun.
Aşa mă îmbărbătez.
Ştiu că şi eu, ca o maimuţă,
Ca şi voi, dacă m-aş confrunta
cu experienţele dificile ale vieţii,
dacă m-aş găsi într-o
situaţie de supravieţuire,
mi-aş da arama pe faţă,
adică aş face lucruri
naşpa şi necesare.
Chestii mediocre sau
triste în sinceritatea lor
pe care le-aş uita destul de repede.
Dar nu mi se întâmplă aşa,
şi mă pot considera
extrem de norocos că mă ţine lumea
într-un cocon ciudat
şi că am reuşit până acum
să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.
Din postura asta vă vorbesc.
Ca un Extrasensibil
vă spun că e minunat.
Pentru că aura se arată prea des
într-un zid zdrelit, pe un acoperiş
spulberat de lumina lui septembrie.
Hăt sus în văzduh
Ici şi colo sub streşini.
Divinaţia şi liniştea
sunt virtuţi gemene.
Divinaţia şi liniştea
mă leagănă
de când am făcut ochi.
Am stat am citit ce am scris
puţin m-a furnicat puţin e ridicol
şi după asta repede am văzut
nucul imens.
Pe trunchiul lui
apusul face ce trebuie.
Cred, şi cu asta termin,
că unor oameni
le este dat să fie fericiţi
în singurătatea lor meticuloasă.
