Killing Them Softly

Killing Them Softly este în esență un film despre Criză & micile crize din care prima se țese, prin care astfel devine de înțeles, criza din economia mafiotă reflectând-o pe cea din economia mondială, temă tratată nu fără un anumit umor negru pe alocuri, ironic, una subminând-o alternativ pe cealaltă. 

Nu în scenariul complex rezidă puterile acestui film, ci în ceea ce face cu personajele sale, personaje ce alcătuiesc o lume a crimei lipsită de strălucirea cu care Hollywood-ul ne-a obișnuit (vezi un Goodfellas sau un Casino, vezi filmele lui Scorsese în general), cu actori ale căror roluri sunt doar o imagine palidă a puterii cu care au fost investiți în filme asemănătoare: Ray Liotta își ia bătaie după bătaie, pentru ca în final să fie executat; James Gandolfini e un asasin plătit transformat într-un alcoolic de dragostea pentru partenera care l-a înșelat de câte ori a avut ocazia, lăsându-l în cele din urmă cu ochii în soare; Ben Mendelsohn este transformat într-o adevărată epavă de adicția de droguri pe care și-o mai întreține cu câte o lovitură ocazională, din ce în ce mai greu de executat; iată doar câteva exemple. De la Gomorra lui Matteo Garrone nu am mai întâlnit o prezentare atât de realistă a celor care populează lumea mafiotă, în care sângele să se asezoneze atât de firesc cu absurdul și cu situațiile de multe ori tragico-comice. Nici Jackie (Brad Pitt) nu iese cu totul din schemă - în pofida succesului și a profesionalismului cu care își execută misiunile (care sfârșesc de cele mai multe ori în cantități deloc neglijabile de sânge), și el are “ciudățeniile” lui, particularități care îl individualizează față de tiparele predictibile ale criminalului plătit: îi place ca mai întâi să își linișteașcă victimele, să creadă că încă mai pot face alegerea care în final le va salva (le dă speranțe, aproape că îi consiliează – vezi maniera aproape psiho-terapeutică în care alege să îl execute pe Frankie), pe cei pe care îi cunoaște îi omoară “de la distanță” (nu vrea să îi vadă în lacrimi sau pișați pe ei, implorând), killing them softly, de aici și denumirea filmului (despre aspectele politice îi las pe alții să vorbească). 

Killing Them Softly este un film frumos în sensul tare pe care acest cuvânt îl comportă, în care autorul nu se ferește de a transforma brutalitatea și frica pură în discursuri despre stil, în adevărate declarații de iubire adresate arte cinematografice și capacității acesteia de a artializa realitatea, de a creea acele eidola despre care vorbea un Alexandru din Aphrodisia (emanațiile ale căror forme sunt identice cu lucrurile din care emană, și de care, prin magia cinematografiei, corpul spectatorului se lasă atins, afectat), superba scenă în slow-motion, în care Jackie (Brad Pitt) îl elimină pe Markie (Ray Liotta) fiind exemplară în această privință – și chiar dacă camera cinematografică nu descifrează sensul evenimentului modificând frecvențele temporale (analiza nu generează sinteza), reușește totuși să evidențieze inepuizabilele resurse estetice ale imaginilor în mișcare (mai vine și soundtrack-ul prin care regizorul reușește să creeze simetrii neașteptate între personaje, lipsite altfel de transparență în absența acordului muzical).