fold

Cu romanul lui Bogdan Coşa o vom lua punctual (cât de cât), cu creionul în mână, chit că produsul final va fi mai mult povestirea unui roman, decât o recenzie. Deci, AVERTISMENT: aceasta nu este o recenzie. POKER este un roman construit din propoziţii scurte, ce se vor a fi cât mai la obiect, însă, nu tocmai uşor de citit, aşa cum m-aş fi aşteptat/ ar fi trebuit probabil, aride în general, lipsite de artificii/ fluiditate (& din cauza asta, pe parcursul cărţii te întâlneşti cu bucăţi de text ce par puse cu mâna, cărora li se vede adeseori cusătura).

- O dimineaţă cu Ioan Es. Pop este un intro obositor, cam ca starea personajului-narator, cu prea multe detalii, greu de urmărit, în care autorul mai avea să ne piseze cu detaliile de la budă & tabloul era complet (ne povesteşte doar cum o arde în cadă); cu personaj cam prea reflexiv (“Nu mai am ţigări, m-am gândit după ce-am stins-o pe ultima, pe la 4, exact la momentul ăsta, când voi zice că nu mai am ţigări şi mă voi gândi la mine, cel de pe prag, ce se gândea la asta.”), cam prea sentimental (“E ca atunci când, după ce-ai băut o seară-ntreagă cu prietenii, râsete, gălăgie, voci îngroşate de atâţia ani de fumat, te-ntorci acasă cu gândul să te strecori în pat lângă femeia ta şi s-o iei în braţe.”), cu faze ce par scoase direct din puţul gândirii (“Dacă ai în jurul blocului o haită de câini flămânzi, care te pândesc la fiecare ieşire din scară, te latră şi trag de sacoşă până le dai un picior peste bot, nu-ţi mai iei câine nici acasă.”) & comparaţii trase de păr (“Devenisem nostalgic şi eu. Primul trip. Primele conexiuni, primele senzaţii, primele percepţii. Toate, miraculoase, ca primul fir de păr pubian.”), care prea ţine morţiş să-şi scoată lecturile în faţă, pentru a mai fi şi el credibil, ca autor; căruia poate i-ar sta mai bine într-un scenariu de film, decât într-un roman (primind indicaţii regizorale despre cum ar trebui să decurgă filmarea unei scene lipsită de dialog & nu ca text literar).

- când intră Mişu în scenă se mai animă treaba, dar mai mult de la dialog.
- ni se face iniţierea în gambling (“au fost tot felul de neajunsuri, dar altceva mai bun n-a fost.”) ca alternativă la existenţa de zi cu zi, a omului comun/ “normal”, în goana după păpică (mişcările de condei ale autorului sunt mai degajate aici, se vede că vine din “fenomen”).
- capitolul se încheie cu o frază de stârnit componenta feminină a masei de cititori, ca o palmă la fund, nasty la modul artificial (“Îmi iau ustensilele şi m-apuc să mătur prin bucătărie. Jegul mă indispune. Nu-s un om al extremelor. Nici ca-n spital, dar nici ca-n case părăsite. Femeilor le place să vadă un bărbat robotind în bucătărie. Ar vrea un sclav lângă ele. Împuţitele dracului.”).

- în Full-time Blackjack lucrurile se mai ameliorează puţin, însă, mult prea puţin.

- avem poveste cu găsit şi păstrat pisic, pe care cineva căruia îi place specia cu pricina o poate găsi pe alocuri chiar cute.
- avem povestea băiatului emancipat, care trebuie să dea singur din coate, & nu primeşte totul de-a gata precum unii dintre colegii de facultă (la faza cu dispreţul pe care l-a purtat dintotdeauna oamenilor ignoranţi este însă “prea de tot”, trădând existenţa unui incipit de mentalitate specifică cuiva Ales).
- avem, dacă nu atât de multe detalii precum în primul capitol, suficiente bucle temporale, care să creeze în continuare disconfortul specific unei lecturi greu de urmărit (& nu în sensul de complexă, ci în sensul de împrăştiată – prezent combinat cu faze din trecutul recent, până la amintiri din copilărie & apoi de la cap).
- îl avem pe “incredibilul” Matei, fratele de cruce cu tată barosan (care îţi face rost de orice/ te scoate din orice).
- capitolul se încheie la fel de uman, cu eroii ce pun de o mâncărică.
- mărturisesc că prin creier îmi urla deja galeria & mesajul era că – “vrem şi noi puţină acţiune” – pentru că, dacă nu eşti vreun Jack Kerouac sau vreun Henry Miller, a o ţine langa cu trăirile/ reflexiile personajului devine de la un anumit punct încolo foarte plicti.

- în Piste avem povestea lui Dragoş, amicul jucător – “cu o secundă mai bun la turnee live” (anterior ni s-a spus că l-a lăsat pe fracsu’ Mişu [ăla de-i intră pe geam în primul capitol, complet terminat] în curu’ gol), însă, risipitor (genul de jucător care moare talent) & băgat în combinaţii dubioase.

- mi-au trebuit vreo trei capitole să-mi dau seama că nici la dialoguri romanul nu punctează prea bine, însă, mai bine mai târziu decât niciodată (ca un boxer care dă din mâini dar o face în general aiurea, şi dacă-i iese vreo lovitură, îi iese din întâmplare).
- dar este introdusă şi o gagică în scenă, Ada, & la faze dintr-astea am fost întotdeauna mai sensibil (m-am gândit că o fi vreo chestie d-aia, cu Yin și Yang, şi aşa romanul se mai echilibrează).
- cert e că băieţii se hotărăsc în sfârşit să iasă din casă, în căutarea lui Dragoş, da’ m-am gândit că tot e ceva, şi mai rău nu are cum să fie.

- capitolul 4 - Riders on the storm (mi-am pus până şi melodia în căşti, să intru în mood).

- scurtă incursiune în trecutul familial al personajului-narator: părinţi divorţaţi, mamă moartă de cancer.
- încercarea de a-l trage de limbă pe un pretenar d-al lui Dragoş, un basarabean, pe numele lui Parajanov (aflăm că a zbunghit-o cu unu’ Oprea, la un turneu de poker).

- Poker Club: “Nu mi-au plăcut jocurile de noroc niciodată, dar că am ajuns să trăiesc din asta a fost un fel de ironie a sorţii, dacă ar fi să acceptăm că există aşa ceva. Pur şi simplu, n-a fost altceva mai bun la momentul respectiv. Iar noi am ales să ducem totul la alt nivel.”

- cam asta ar fi ideea centrală aici + ceva strategii de joc & e clar că atunci când acţiunea se apropie de masa de joc, autorul se simte mai confortabil, scriitura părând la rândul ei mai naturală.
- acolo e Andreea, o bad girl: „Are nişte sâni perfecţi, îţi vine să-i iei acasă.”
- jocul cu SMS-urile dintre ei, e o fază destul de mişto (de fapt, tot capitolul, per ansamblu mi s-a părut mai ok – poker, sânge, libido, acţiune mai multă, credibilă).

- în When the smoke is going down – câteva reflexii despre muzica permanentă, din fundalul vieţilor noastre (“Sunt doar eu şi muzica. Prima piesă intră ca primul fum. Lin, tot mai aproape de epicentrul meu. Conexiunile neuronale se activează.”).

- senzaţia de afectare a personajului-narator încă nu dispare.
- şi pentru cineva care face atât de des referinţe la cărţi, ne-am putea aştepta, dacă nu la abisuri sufleteşti, măcar la ceva profunzime, însă, discursul este plat, de la un anumit punct încolo, previzibil.
- şi tot o dă cu pisicul, tot o dă cu copilăria, aşa că nici tematic nu ne sunt livrate prea multe (iar asta este ceva deranjant, mai ales pentru un roman care nu excelează la capitolul număr de pagini).

- Visul de-a familia, adică povestea cu Ada & paradoxal, bucăţile cele mai mişto de până acum, sunt unele notate într-o agendă (poate ar fi trebuit să ne fie redate doar lucruri scrise în “agendă”).

- Două cafele şi-un sendviş cald, despre cum a început jocul, vise despre cum ar fi dacă s-ar lăsa, banale în cele din urmă (“Undeva, în adâncul meu, ştiam că asta îmi doresc de fapt. O familie. O familie şi o viaţă normală, stabilă, fără atâtea complicaţii. Fără a fi nevoit să iau zece decizii-limită în fiecare zi.”).

- dar surpriză: autorul este poet.

- Ianis, sârb – descrierea Adei mi s-a părut f. kitschioasă, chiar şi mie – unu care nu prea mai cred în kitsch („Aşa e Ada, ca o zeiţă. Ca o sculptură perfectă, care nu excită, ci vrăjeşte şi se joacă cu minţile supuşilor. O frumuseţe arogantă, clasică, de stăpână.”) + informaţia că tipul e bun la pat şi ca un mascul feroce ce e, după ce tipele îi confirmă treaba asta, le dă cu flit.

- apoi, aşteptarea Andreei şi întâlnirea cu Andreea.
- aflăm că eroul nostru a cam îmbulinat-o, pentru că un soi de mafiot local (cel care dă şi numele capitolului, amicul lui Bob, caftit că a furat la poker, cu trei capitole în urmă) vine după el să-i pună pielea pe băţ (so, Andreea îi propune să se mute la ea).

- pe Str. Scriitorilor, nr. 26, interioare, amintiri despre Ada în casa Andreei, pe urmă vrăjeala de rigoare (meciurile din grupe, cu gândul la faza finală), îndrăgostire progresivă, treburi d-astea (conturul Andreei îi iese cel mai bine până acum, adică reuşeşte să mişte ceva în tine - cititorul; ţi-ai dori şi tu o brunetă d-asta cu ţâţe mari şi trecută prin viaţă, cu tot arsenalul din dotare).

- în capitolul Sângele, avem întoarcere la apartament, luat tricou, chiloţi, belit pieliţă de la deget, şi uite aşa a mai trecut un capitol.

- pe DN1 o las baltă, până şi eu m-am plictisit de încercările astea de a extrage ceva din fiecare capitol.

- din ce în ce mai aproape de final îmi dau seama că multe din reflexiile personajului principal par uşor retro (hippie hippie happiness), şi surprise – Dragoş a intrat la marele turneu în primii 10, şi în penultimul capitol eroul noastru şi-o pune în sfârşit cu Andreea (“Femeia de pe prosopul meu, femeia nisipurilor.”).
- câţi bani a câştigat Dragoş până la urmă, dacă rămâne cu Ada sau cu Andreea, vă las pe voi să aflaţi.
- totul se termină cu încă o reverie, cu pedala conştiinţei la blană, în Cişmigiu eroul nostru ridicând “capul spre cerul negru, în care luna e ca un bec imens şi fără întrerupător.”

Ca să-i punem punct cumva, putem concluziona că POKER, de Bogdan Coşa, nu-i tocmai tipul romanului reuşit (nu stă foarte bine când îl compari, de exemplu, cu alte debuturi apărute în timp la acelaşi grup editorial), dar până la urmă, nu poate să-ţi iasă chiar totul din prima mână, aşa că eu zic fold.

(Bogdan Coşa, POKER, ed. Cartea Românească, 2011.)