Animal Kingdom este un film de clan care, în buna tradiţie a filmelor australiene ce s-au impus şi în deplasare, de-reglează puţin caracteristicile genului. Avem o familie a cărei activitate de bază este jaful (unul dintre fii se ocupă şi cu drogurile), aflată în pur matriarhat, caracteristicile ei fiind un bun studiu de caz pentru pasionaţii de biologie comportamentală, cu selecţia de rudenie la vedere. După moartea mamei sale, Josh este aruncat în lumea “familiei”, ca un dat pe care se fereşte să îl judece (nici nu are instrumentele, aşa că i se pare un mediu ciudat, dar nu chiar atât de ciudat – până la urmă sunt oamenii pe care îi cunoaşte aproape dintotdeauna), deşi frica intervine ca un element destabilizator (singurele personaje ale căror structuri emoţionale par indestructibile sunt doar Janine, terminatorul feminin, blond, la vârsta a treia + Pope), cu o Echipă de Jaf Armat pe urme şi dispusă la rândul ei să treacă graniţele legii pentru a-i doborî pe cei aflaţi în afara legii.
Prinde-l, arată-i cine e regele, apoi vino să-i dai un pupic lu’ mămica (nivel afectiv zero, “pupicul” nu este decât confirmarea ierarhiei în haită; la scena cu hârjoneala dintre Pope şi Craig în slow-motion a fost ca şi cum m-aş fi uitat la un documentar pe Animal Planet). Deşi unii par şi sunt mai umani decât alţii, cu unchiul Pope la polul opus al normalităţii (un criminal psihopat în esenţă), ceea ce face special acest film este incapacitatea spectatorului (încadrat şi el în sfera elastică a normalităţii) de a se ataşa cu adevărat de personaje (nu reuşesc să-mi amintesc vreo experienţă asemănătoare, de repulsie crescândă, în care să resimt din plin absenţa identificării – pentru că dacă aţi crezut că Josh este alesul, ar fi trebuit să cultivaţi îndoiala metodică mai atent, de când aştepta paramedicii lângă mă-sa pe supradoză de hero, uitându-se cuprins de o detaşare vegetală la concursul ăla televizat). Şi când ai o scenă ca cea în care Josh şi prietena lui Nicole dorm duşi, în timp ce la televizor rulează videoclipul piesei All Out Of Love (Air Supply) şi Pope o fixează pe ea maniacal, îţi dai seama că eşti într-o scenă schizo de toată frumuseţea.
Mai sunt şi momentele alea de reverii mute, când soundtrack-ul învăluie totul şi ochii fixează imagini, şi poliţişti care nu prea te somează, pentru că nu ţin neapărat să te prindă în viaţă, şi tragismul care vine din evenimente ce nu pot fi controlate, din alegeri în care variantele pozitive sunt absente, din “părţile iraţionale ale sufletului” care te confruntă cu riscul pierderii şi cu pericolul conflictului (tragic), în absenţa protecţiei, când trebuie să apeşi singur pe trăgaci. Animal Kingdom nu este doar unul dintre best of-urile cinematografiei contemporane, ci şi unul dintre filmele alea necruţătoare până la capăt (o marcă a filmelor cult australiene se pare – vezi şi The Proposition).
(Animal Kingdom, David Michôd, 2010)
