Titlul: poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti
Autorul: Răzvan Ţupa
De imprimat pe tricou: şi tot restul este atingere
Se zvoneşte prin târg că: “Definitorii pentru „poetic. cerul din delft” sunt decupajele fine de real, montajele inteligente, suprapunerile neaşteptate de clişee.” (Alex Goldiş). “Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor).” (Radu Vancu).
Datul cu părerea: Senzaţia aproape permanentă de being Răzvan Ţupa (“toate lucrurile/ sunt din capul nostru/ şi asta nu e întotdeauna/ cea mai fericită soluţie”, sau “copii perfecte copii aproximative/ copii ideale şi toţi numai versiuni/ ale tale/ ale unei singure persoane”), că uneori îşi filmează poezia, şi că literele nu încearcă decât să urmărească, să redea cât mai fidel succesiunea de imagini (“acum acea amiază se întâmplă lent dar în 1979/ abia puteai să o urmăreşti”), un punct-de-vedere (“se întâmplă să vii cu toate/ nuanţele serii pe urmele tale/ lovindu-ţi oglinda retrovizoare”), acela al corpului poetic (cu orele lui, cu zilele lui, cu locurile prin care ajunge şi lucrurile pe care le întâlneşte şi senzaţiile aferente), ale cărui origini de află într-o viziune logocentrică, care vine să pună între paranteze tentaţiile solispsiste ale lumii experiate (“tu nu vorbeşti/ nicicum cu vorbele tale pentru că nimic/ din ce ai putea să spui nu e al tău/ doar al tău”), şi în consecinţă, orice pretenţie de originalitate (totul ne-a fost dat deja, când vine vorba de actul artistic, it’s all in the mix, în arta contemporană funcţionându-se după regula lui “amestecă-şi-potriveşte”) – poezia lui TU, poezia lui EŞTI, a lui ACUM şi AICI, LA FEL şi MEREU.
h#16
poţi să te simţi înconjurată
de tot ce poţi să fii şi
mai încolo şi mai încoace
dar ce nu poate oricine
este să fie exact ce
eşti tu acum
berlin he-story
cea mai frumoasă nici nu se uita le mine
cea mai frumoasă avea un ochi în altă lume
cea mai frumoasă ar fi trebuit să fie
pentru totdeauna dar
nu a fost aşa
decât în mintea mea
şi cavaleri uriaşi cu armuri uriaşe
pe cai uriaşi abia se ţineau pe picioare
înghesuiţi într-un punct din timp cât un vârf de ac
sprijiniţi de peretele de sticlă
ei pe dinăuntru eu pe dinafară
ei pe dinăuntru goi eu pe dinafară din ce
în ce mai plin de lumina chioară
sărită dintr-o insignă simplă măruntă
din hârtie lavabilă în blocuri întregi uriaşe
poate
m-am grăbit
şi stau într-un cub alb sub babelplatz
sau
pentru totdeauna
era doar gândul că undeva s-ar putea să rămână ceva pentru totdeauna
la care nici nu are rost să te întorci
nici măcar să ai chef să te întorci nu are rost
doar să ştii şi nici măcar să ştii
numai să bănuieşti
că poţi vorbi oricând
despre vreme şi asta să arate
exact ceea ce vrei să spui
că totul se schimbă peste tot şi asta
aşa rămâne mereu.
(Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, 2011).
