- genurile pot fi privite drept “vehicule pentru circulaţia filmelor în discursurile industriale, critice şi populare” (pg.26), parte a recepţiei acestora.
- când vorbim despre gen în teoria filmului, vorbim despre “aspectele centrale ale formei şi inteligibilităţii filmului” (pg.27).
Repetiţia motivelor specifice genurilor, experimentate intertextual, constituie obiectul studiilor de gen ce definesc şi codifică aceste câmpuri intertextuale, axându-se pe motivele formale şi narative ce demarcă asemănarea şi diferenţa (Derrida).
- genurile ca “practici de citire”, “contexte socio-discursive şi “orizonturi de aşteptare” aduse de spectatori fiecărui film nou pe care îl văd” (pg.27). constrângerile de gen sunt mai degrabă sociale decât textuale, spectatorul modificând cadrele generice şi participând la construirea semnificaţiei.
- “analiza textuală şi formală din studiile de film are tendinţa de a se axa pe modurile în care convenţiile narative şi stilistice sunt “codificate” de semnificaţiile specifice genului” (pg.27).
Asemenea Poeticii lui Aristotel, genurile posedă calităţi specifice ce, la fel ca în formele de artă în general, le demonstrează esenţa atunci când sunt dezvoltate în forme clasice sau ideale.
Studiile de gen timpurii, în maniera periodizării folosite de către istoricii de artă, se axează pe naşterea, evoluţia genului până la o formă clasică, şi inevitabila decădere a acestuia, morfologie de gen combinată adesea cu analogia gen/mit. Asemenea miturilor, genurile se află într-o relaţie organică cu conştiinţa socială. Un astfel de model este inevitabil retrospectiv şi elegiac (semnificaţia esenţială a mitului nu poate fi definită decât dacă acesta şi-a atins faza “clasică”).
Asemenea tradiţiilor clasice în artă, genurile sunt vocabulare expresive, autorul alegând dintre posibilele convenţii cu scopul de a reînsufleţi formele clasice. O astfel de viziune conduce la concepţia filmului de gen ideal.
În afară de analogia gen/mit, o altă influenţă fundamentală asupra studiilor de gen a reprezentat-o opera istoricului de artă Erwin Panofsky (Studies in Iconology), axată pe conţinutul denotativ şi simbolic al artei, în locul calităţilor formale ale acesteia. Vocabularele simbolice reflectă preocupările esenţiale ale unei culturi sau perioade particulare, ce asemenea unei esenţe organice se manifesta în toate formele de expresie.
Pentru Ed Buscombe (The Idea of Genre in the American Cinema), “convenţiile vizuale oferă un cadru în care povestea poate fi spusă”. Iconografia constituie în acest sens o paletă de motive familiare folosite într-o manieră creativă sau ironica.
Potrivit structuralismului, semnificaţiile atribuite semnelor în cadrul oricărui limbaj simbolic apar comparativ, ele nu exprimă o esenţă culturală pre-existentă. Astfel, studiile de gen structuraliste au privit genurile drept structuri ale semnificaţiei diferenţiale şi parte a cadrelor mai largi ale diferenţei dintre paradigmele generice.
Rick Altman, în eseul A Semantic/Syntactic Approach to Film Genre, distinge între definiţiile:
1) semantice, generale, iconografice (un western este un film cu cowboys şi cai) şi
2) sintactice, interpretative (un western este un film despre tensiunile istorice dintre individualismul american şi societate).
În timp ce primele nu explică semnificaţia socială a genului, cele din urmă exclud acele filme ce nu repetă modelele considerate semnificative de către analist. Potrivit lui Altman cele două metode sunt complementare, numeroase filme “combinând sintaxa unui gen cu semantica altuia”.
O altă perspectivă asupra genului este aceea conform căreia acesta reprezintă de fapt un instrument ideologic, primordială fiind influenţa industriei asupra audienţei (spectatorul fiind mai degraba pasiv decât activ în raport cu semnificaţia cinematografică), ce “serveşte interesul clasei conducătoare ajutând la menţinerea status quo-ului” (Judith Hess Wright). Conceptul de gen ca aspect al discursului social consideră discursurile drept cadre ale cunoaşterii ce determină ceea ce poate fi considerat ca ficţiune, ştiri, distracţie, obscenitate, istorie etc. Dintr-o astfel de perspectivă, filmele sunt mai degrabă locuri decât surse ale semnificaţiei.
(A Companion to Film Theory, edited by Toby Miller and Robert Stam, Blackwell Publishing, 2004).
