Pentru cel de-al treilea episod
al rubricii îi avem drept pedagogi pe Andre Gaudreault & Francois Jost.
Nu există povești fără povestitor. Spre deosebire de roman însă, filmul, în loc de a spune, poate arăta o acțiune, instanța discursivă fiind mult mai puțin evidentă
în acest caz (fără mediere însă, nu am fi putut să vedem).
Întrebarea cheie ce
trebuie pusă este: naratologia ar trebui să pornească de la
percepția spectatorului sau ar trebui căutate instanțele narative capabile de a
explica textualitatea
filmului?
Filmele se sprijină în
genere pe două instanțe narative:
- personajele ce ne spun, din interiorul filmului, într-o manieră deschisă povestirile orale sau scrise și
- “marele creator de imagini” (ex. un personaj fictiv, invizibil ce întoarce foile unui album-foto atrăgându-ne atenția asupra unui anumit element), care nu se arată.
Benveniste
distinge între istorie și discurs/poveste. Daca în poveste
evenimentele par a se relata de la sine, discursul
presupune un vorbitor și un ascultător. Pentru Genette, “opoziția dintre poveste și discurs nu este atât o graniță
absolută cât un produs al percepției…Nici o poveste nu poate exista fără
discurs” (pg.47). Discursul poate fi însă privit ca un soi de chist, limbajul
având propriile amprente, semne, ce poartă urma povestitorului (posesorul discursului)- deicticii. Exprimările ce folosesc doar
deictici (ex. adverbele “aici” și “acum”, pronumele “eu”, timpul prezent) nu
pot fi înțelese decât dacă cunoaștem identitatea vorbitorului. Lingviștii au trecut astfel de la analiza exprimării, la o analiză a enunțului, “momentul productiv al
discursului narativ” (Genette). Teoreticienii filmului au căutat astfel de amprente deictice. “În interiorul acestei paradigme, putem distinge șase
cazuri (+ 1) în care subiectivitatea
imaginii este clară” (pg.47):
- un prim plan exagerat;
- punctul de vedere sub nivelul ochiului;
- reprezentarea unei părți a corpului, ca și cum camera ar fi ancorată într-un punct de vedere;
- umbra unui personaj;
- vederea dispozitivului de vizare, instrumentele de încadrare, gaura cheii în imagine;
- o cameră tremurândă, ce ne atrage atenția asupra faptului că punctul de vedere este acela al unui aparat;
- putem adăuga tot aici și privitul la cameră.
“amprentele subiectivității
sugerează faptul că cineva urmărește
scena, o persoană plasată în povestire, în timp ce, cu alte ocazii, sugerează
prezența a ceva dincolo de povestire, un mare creator de imagini” (pg.48).
În cinematograful clasic
se caută ascunderea acestor amprente subiective, căutându-se omogenitatea la
nivel narativ,
ca și cum evenimentele s-ar fi relatat de la sine. Prin intermediul enunțului
cinematografic spectatorul, ce scapă de vraja ficțiunii, este confruntat direct
de limbajul cinematografic: “acesta este cinema”/”sunt la cinematograf”. “În
cinema, vorbitorul principal, povestitorul implicit, se exprimă cinematografic
folosind imagini și sunete; povestitorul explicit folosește doar cuvinte” (pg.52).
Ni se vorbește despre 5 modalități de expresie în cinema: imaginile, sunetele,
cuvintele, materialele scrise și muzica.
Astfel, marele creator de
imagini, povestitorul implicit, îi transformă pe ceilalți povestitori din film într-un
soi de povestitori delegați a căror activitate este sub-povestirea.
