Martha zice că pe la vechii greci întâmplarea (sau ceea ce filosofii numesc la fitze contingenţa) ar fi fost, cum altfel, de două feluri:
- contingenţa externă
-
ce
provine din lumea care ne înconjoară şi
-
o
altă formă a contingenţei la care suntem susceptibili, se manifestă prin
intermediul propriului sistem de valori, ca “bunuri exterioare” (prietenie, dragoste,
activitate politică, proprietatea/ lucrurile pe care le posezi), vulnerabile în
sine, însă, preţuite ca şi contribuţii la o viaţă bună;
- contingenţa internă – “părţile
iraţionale ale sufletului”: poftele/ instinctele, sentimentele, emoţiile, ca “legături puternice cu o lume a riscului
şi a schimbării.” (pg. 7), instabile în însăşi structura lor, care ne
leagă de o lume a obiectelor perisabile şi ne confruntă cu riscul
pierderii şi cu pericolul conflictului.
şi mai zice tot ea, că grecii, atunci când au dat de înţelepciune, nu s-au împăcat prea bine cu vulnerabilitatea la care te expune DESTINUL, aşa că i-au creat un adversar pe măsură - RAŢIUNEA, însă,
alături de acest efort de a înlătura contingenţa din existenţa umană a
stat în permanenţă sentimentul viu al unei anumite frumuseţi a ceea ce este
contingent şi supus transformării, a unui anumit ataşament faţă de acest caracter
riscant şi deschis, specific umanităţii empirice. dar să le spunem noi treaba asta filosofilor. mai multe despre ce a produs fabrica raţiunii în războiul cu Moirele scrie-n carte (dacă nu în viaţa asta, cel puţin în cea următoare, sper să o termin; cum mi-o fi SOARTA).
