miercuri, 2 mai 2012

sculele cinefilului amator - CU FILMUL LA PSIHANALIST

Din trusa noastră teoretică, în cel de-al doilea episod al rubricii îl avem pe Richard Allen cu al său Psychoanalytic Film Theory.
 
Filmele “spun ce au de spus prin intermediul a ceea ce lasă nespus, revelând lipsurile lor constitutive; acestea nu sunt nici greşeli, nici minciuni ale autorului; acestea sunt absenţe structurale,…nespusul inclus în spus şi necesar constituirii acestuia” (Pierre Macherey).
 
Unii teoreticieni scot în evidenţă asemănarea dintre film şi vis, teoria psihanalitică explicând maniera în care filmul acţionează asupra minţii spectatorului, ca o imagine asemănătoare ecranului pe care ne putem imagina că visele noastre sunt proiectate (Eberwein). Ficţiunile vizuale ale culturii de masă funcţionează ca ficţiuni colective în interpretarea altor teoreticieni, filmul constituind maniera prin care acestea încearcă să fie împlinite.

Pentru Lacan, “din cauză că subiectul nu este nimic din punct de vedere metafizic, subiectul este ficţiunea necesară fabricată întru reprezentare” (pg.127-128).
Rădăcinile teoriei lui Lacan se află în filosofia lui Hegel şi în cea a lui Sartre. Pentru Sartre conştiinţa de sine umană este definită de continua luptă dintre fiinţa-sa-pentru-sine, ce exprimă libertatea absolută, mobilitatea, transformarea şi schimbarea, şi fiinţa-în-sine. În reaua-credinţă, pentru-sinele se defineşte ca entitate într-o manieră inautentică. Atunci când mă reprezint unei alte fiinţe-pentru-sine (exprimându-mi dorinţa pentru aceasta), o fac într-o manieră inautentică în mod necesar, fixat fiind în privirea celuilalt ca o fiinţă-în-sine. Acest proces continuu de alienare este stabilizat în filosofia sartriană doar de către privirea unui al treilea (ordinea socială ca un întreg), aparenta echivalenţă dintre sine şi celălalt ce oferă iluzia comunităţii.
“Dialectica fiinţei-în-sine şi cea a fiinţei-pentru-sine este redistribuită de către Lacan (via Heidegger) în drama subiectului în faţa oglinzii celuilalt” (pg.127). Ceea ce subiectul recunoaşte în privirea celuilalt este “armura unei identităţi alienate”. “Al treilea termen” este identificat de Lacan ca structură a semnificaţiei produsă de către limbaj şi cultură (Celalalt), în care subiectul descoperă o identitate fictivă, costul acestei descoperiri constituindu-l cimentarea alienării-de-sine. Castrarea constituie o metafizică “lipsă-de-fiinţă”, permanentizată în înţelegerea de sine a subiectului ce îşi însuşeşte limbajul şi cultura prin identificarea cu tatăl.

Pentru Louis Baudry, spectatorul este captivat de o “impresie”, de o iluzie a realităţii în cinema. Imaginile percepute sunt imaginate ca fiind reale, drept percepţia ne-mediată a lumii. “Ceea ce se manifestă aici este funcţia specifică împlinită de cinema ca suport şi instrument al ideologiei. Constituie “subiectul” prin delimitarea iluzorică a unui centru – indiferent că este un dumnezeu sau alt substitut” (Baudry).