Filmele “spun ce au de spus prin intermediul a ceea ce lasă nespus, revelând lipsurile lor constitutive; acestea nu sunt nici greşeli, nici minciuni ale autorului; acestea sunt absenţe structurale,…nespusul inclus în spus şi necesar constituirii acestuia” (Pierre Macherey).
Unii teoreticieni scot în
evidenţă asemănarea dintre film şi vis, teoria psihanalitică explicând maniera
în care filmul acţionează asupra minţii spectatorului, ca o imagine asemănătoare
ecranului pe care ne putem imagina că visele noastre sunt proiectate (Eberwein).
Ficţiunile vizuale ale culturii de masă funcţionează ca ficţiuni colective în
interpretarea altor teoreticieni, filmul constituind maniera prin care acestea
încearcă să fie împlinite.
Pentru Lacan, “din cauză că subiectul nu este nimic din punct de vedere metafizic,
subiectul este ficţiunea necesară
fabricată întru reprezentare” (pg.127-128).
Rădăcinile teoriei lui
Lacan se află în filosofia lui Hegel şi în cea a lui Sartre. Pentru Sartre
conştiinţa de sine umană este definită de continua luptă dintre fiinţa-sa-pentru-sine, ce exprimă
libertatea absolută, mobilitatea, transformarea şi schimbarea, şi fiinţa-în-sine. În reaua-credinţă, pentru-sinele se defineşte ca entitate într-o
manieră inautentică. Atunci când mă reprezint unei alte fiinţe-pentru-sine
(exprimându-mi dorinţa pentru aceasta), o fac într-o manieră inautentică în mod
necesar, fixat fiind în privirea celuilalt ca o fiinţă-în-sine. Acest proces
continuu de alienare este stabilizat în filosofia sartriană doar de către privirea unui al treilea (ordinea socială
ca un întreg), aparenta echivalenţă dintre sine şi celălalt ce oferă iluzia
comunităţii.
“Dialectica
fiinţei-în-sine şi cea a fiinţei-pentru-sine este redistribuită de către Lacan
(via Heidegger) în drama subiectului în faţa oglinzii celuilalt” (pg.127). Ceea
ce subiectul recunoaşte în privirea
celuilalt este “armura unei identităţi alienate”. “Al treilea termen” este
identificat de Lacan ca structură a semnificaţiei produsă de către limbaj şi cultură (Celalalt), în care subiectul descoperă o identitate
fictivă, costul acestei descoperiri constituindu-l cimentarea alienării-de-sine.
Castrarea constituie o metafizică
“lipsă-de-fiinţă”, permanentizată în înţelegerea de sine a subiectului ce îşi
însuşeşte limbajul şi cultura prin identificarea cu tatăl.
Pentru Louis
Baudry, spectatorul este captivat de o “impresie”, de o iluzie a realităţii în cinema. Imaginile percepute sunt imaginate ca fiind
reale, drept percepţia ne-mediată a lumii. “Ceea ce se manifestă aici este
funcţia specifică împlinită de cinema ca suport
şi instrument al ideologiei. Constituie “subiectul” prin delimitarea
iluzorică a unui centru – indiferent că este un dumnezeu sau alt substitut”
(Baudry).
