Lectura oricărei cărţi a lui Gilles Lipovetsky (n. 1944) a devenit, în ceea ce mă priveşte, nu doar o sursă de informare, descoperirea unor perspective filosofice inedite, originale, ci un adevărat exerciţiu de stil, prin intermediul căruia discursul academic este îmbrăcat după ultima modă, accesibil şi pentru cititorul nespecializat. Amurgul datoriei, constituie una dintre cele mai plăcute lecturi pe care le-am avut la seminarul de etică şi, în acelaşi timp, primul contact cu analizele lui Lipovetsky în câmpul filosofiei. În lucrarea de faţă, autorul realizează un survol preliminar, trasând principalele coordonate ale moralei în epocile premoderne şi în modernism, pentru a trece mai apoi la o analiză extinsă a situaţiei ei în postmodernism/ postmoralismul prezent, identificat cu o epocă a postdatoriei. Dar pentru început, să vedem cum s-a ajuns aici.
1. Morala în epocile premoderne
sau: “La începutul moralei a fost Dumnezeu.” (pg. 30). În această fază a dezvoltării ei, morala este de esenţă teologică, dependentă de religie. Voinţa, slava, slujirea lui Dumnezeu reprezintă prioritatea absolută, obligaţiile faţă de oameni ocupând un loc second. “Corupt de păcatul originar, omul nu poate afla în el însuşi luminile care să-l călăuzească spre cunoaşterea şi săvârşirea a ceea ce este drept: nu există morală în afara Bisericii...” (pg. 30).
2. Morala în modernism
Supusă unui proces de laicizare, morala este stabilită pe o bază uman raţională, fără a se mai recurge la adevărurile revelate. Valoarea absolută este reprezentată de individul uman cu drepturile sale inalienabile. Astfel, natura umană este reabilitată, împreună cu pasiunile egoiste şi viciile private, ceea ce este căutată este fericirea terestră. Transformarea individualismului în principiu regulativ al ordinii colective este contracarat prin postularea caracterului absolut al datoriei (dezinteresate), o datorie fără religie. “Chiar dacă I. Kant îl reintroduce pe Dumnezeu ca “postulat al raţiunii practice”, moralitatea este esenţialmente o sferă autonomă, bazată doar pe respectul pur faţă de legea universală.” (pg. 38).
3. Epoca postdatoriei
Caracterizată drept o perioadă postmoralistă a democraţiilor, epoca postdatoriei în care trăim (vom vedea ceva mai târziu şi de ce o numeşte Lipovetsky aşa) are aspectul unei reîntoarceri a moralei (fără religia datoriei) – “dorim reguli juste şi echilibrate, nu reguli care ne impun să renunţăm la noi înşine; vrem reglementări şi nu predici, “înţelepţi” şi nu moralişti puritani; invocăm responsabilitatea şi nu obligaţia de a ne închina toată viaţa aproapelui, familiei sau naţiunii.” (pg. 58). Morala nu mai pretinde să te dedici unui scop superior ţie, drepturile subiective domină prescripţiile imperative (înlocuite cu imperativul narcisic), răul este transformat în spectacol, ceea ce triumfă e o morală nedureroasă – “moralismul a devenit, din punct de vedere social, o figură sinonimă cu terorismul şi cu barbaria.” (pg. 60). Trăim în cultura iubirii de sine (self-love), axată pe bucuria clipei, pe templul eului, al trupului şi al confortului (cu bunăstarea ca nou Dumnezeu şi cu publicitatea ca profet al său), a indivizilor alergici la prescripţiile ce recomandă sacrificiul. Asistăm la o căutare a sensului privat, miniaturizat. Epoca postmoralistă îmbină exigenţa autonomiei private, cu cea a unui spaţiu public “curat”; ea nu mai este nici transgresivă, nici puritană, ea este corectă. Hedonismul este dual:
a) pe de o parte, ca şi cult individualist al prezentului, care stimulează plăcerile imediate, şi
b) ca hedonism “raţional”, “profesionist” în toate, cu obsesia excelenţei şi a calităţii, a sănătăţii şi a igienei.
Teme:
- fidelitatea revendicată îşi pierde dimensiunea absolută; ceea ce este pus în valoare nu este fidelitatea în sine, ci fidelitatea pe timpul cât durează dragostea (ca siguranţă şi stabilitate emoţională).
- noua castitate nu mai are semnificaţia unei virtuţi, nu vine din respectul faţă de persoana umană, ci ca “o autoreglare călăuzită de iubirea şi de religia ego-ului” (pg. 86) – a nu fi dependent de celălalt, a te proteja împotriva riscurilor de a te îmbolnăvi de sida, dorinţa de a fi dorit fără a te angaja intim.
- condamnarea socială a prostituţiei scade în intensitate; şi dacă suntem indignaţi, suntem indignaţi mai mult de proxenetismul care calcă în picioare cele mai elementare datorii faţă de semeni; trebuie mai degrabă să deplângem prostituata decât să o dispreţuim, pentru că “în societăţile noastre răul nu începe decât atunci când îl vătămăm pe celălalt.” (pg. 93).
- are loc o trecere de la prescripţia igienistă la dragostea pentru corp – “experienţa emfatică a demnităţii a fost înlocuită de cultul egocentric şi stresant al sănătăţii, al tinereţii, al esteticii corporale.” (pg. 118); ex: “cruciadele” duse împotriva tutunului, alcoolului şi a drogurilor.
- eutanasia, dreptul de a-ţi schimba sexul, sunt tot atâtea manifestări ale individualismului, ale dreptului absolut la propria persoană, de a dispune liber de tine.
- este căutată senzaţia, asistăm la o venerare hiperbolică a spectacolului; epoca datoriei reci, impersonale şi distante este revolută, trebuie făcut loc pasiunii pentru inovaţie.
- cultul familiei se vede eliberat de obligaţiile categorice, în beneficiul împlinirii intime şi al drepturilor subiectului liber.
- cultul părinţilor îşi pierde şi el forţa, fiecare trăind mai întâi pentru el însuşi.
- evanghelia muncii a fost detronată de valorizarea socială a bunăstării, a distracţiilor şi a timpului liber.
Epoca postdatoriei profesează o etică minimală, a compromisului (nici imoralism individualist, nici sacrificiul moralist, ci compromisul între cele două, “calea de mijloc”), a altruismului nedureros (pentru individualismul contemporan, problematic nu este a face bine, ci idealul de a te dărui semenului). Nu mai există o morală a obligaţiei, ci una sentimentalo-mediatică: “publicul care ia parte la charity-shows, nu este captivat de moralitatea însăşi, ci de spirala gesturilor mărinimoase, de spectacolul pe care-l dau competiţia donaţiilor, excepţionala diversitate şi marele număr de personalităţi generoase, “atletismul” angajării tuturor.” (pg. 154-155). Chiar şi voluntariatul ajunge să fie făcut dintr-o dorinţă de afirmare socială, de a-ţi ocupa timpul liber, din plăcerea de a-l întâlni pe celălalt (ca supliment existenţial, ca “exces de viaţă”). “Dacă toleranţa este o virtute etică în realitatea socială contemporană, ea se sprijină mai puţin pe o idee de obligaţie pură cât, pe o vastă eliberare faţă de sistemele mari de sensuri. Nu fiind mai conştienţi de datoriile faţă de celălalt conferim legitimitate socială toleranţei, ci printr-o cultură care descalifică marile proiecte colective, îndepărtând moralismul autoritar, relativizând certurile ideologice, politice şi religioase, orientând indivizii spre propria realizare personală.” (pg. 170).
Gilles Lipovetsky se fereşte în a da diagnostice, de a-şi fundamenta interpretarea pe un anumit punct de vedere, supunându-se, la rândul lui, în analiza pe care o face, eticii postdatoriei. Inventarul teoretic pe care îl realizează în Amurgul datoriei se plasează, cum altfel, dincolo de bine şi de rău.
(Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei – Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, ed. Babel, Bucureşti, 1996).
