Intriga matrimonială a lui Jeffrey Eugenides este un roman greu de prins în formule. Construit din 3 perspective – micile naraţiuni, dirijate de marele narator, romanul şi-ar pierde mult din farmec dacă te-ai pune pe povestit, pentru că punctul lui forte nu constă în subiectul ales, ci în felul cum se raportează cele 3 personaje la subiect, în acest fel definindu-se. Până la urmă, aş fi ales fericit tăcerea dacă nu s-ar fi întâmplat să-mi placă atât de mult (şi aşteptam de ceva vreme o experienţă de genul). Romanul lui Eugenides este un roman deconstructivist până în măduva oaselor, genul acela de scriere în care personajele (3 studenţi) se raportează la existenţă ca la o grilă de lectură/ de interpretare. Până la urmă, din prima propoziţie ni se spune: “Pentru început uitaţi-vă la cărţi!”.
1. O avem pe Madeleine & “sentimentul – perceput şi atunci, ca şi acum – că, dacă ar fi într-un grup de fete, despre ea un autor ar putea scrie o carte într-o zi.” Şi construcţia este “ca la carte”, de cele mai multe ori, cu enunţarea mizei, şi analiză detaliată despre cum s-a ajuns la sinteză, mai apoi. Problemele ei erotice par a se fundamenta/ a-şi afla originea în contextul filosofic al vremii, în care teoreticienii francezi, cu a lor deconstrucţie a iubirii, erau la modă prin campusurile universitare americane (Derrida, Eco, Barthes; pentru acesta din urmă, cu ale lui Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, face o adevărată pasiune, totul culminând cu momentul în care, mărturisindu-i lui Leonard că îl iubeşte, acesta îi ia cartea lui Barthes arătându-i paragraful în care filosoful francez scria că: “Odată mărturisit, primul “eu te iubesc” nu mai înseamnă nimic.”). Pe lângă moda deconstructivistă, eroina noastră este atrasă şi de proza victoriană, din care îşi pregăteşte lucrarea de licenţă. Să nu uităm că Foucault încă nu îi considera pe contemporanii lui ieşiţi de sub influenţa epocii victoriene: “Noi victorienii”, care ne legăm încă de ceea ce ei au edificat, de tot ceea ce ei ascundeau, şi pe care noi îl transformăm într-o mare descoperire. Participă la un seminar care se numeşte chiar aşa – Intriga matrimonială, a cărui idee centrală era că romanul ca gen literar şi-a aflat apogeul în intriga matrimonială:
“Pe vremea când succesul în viaţă depindea de mariaj, iar mariajul depindea de bani, romancierii aveau despre ce să scrie. Marile epopei erau despre război, romanul – despre mariaj. Egalitatea între sexe, o victorie pentru femei, avusese efecte dezastruoase asupra romanului. Iar divorţul îi dăduse lovitura de graţie. Ce importanţă ar mai avea cu cine se mărită Emma dacă ulterior ea ar putea intenta divorţ? Ce efect er fi avut existenţa unui acord prenupţial asupra mariajului dintre Isabel Archer şi Gilbert Osmond? Din punctul de vedere al lui Saunders, căsnicia nu mai însemna mare lucru, iar romanul nici atât. Unde să mai găseşti o intrigă matrimonială în ziua de azi? N-aveai cum. Erai nevoit să citeşti ficţiune istorică. Erai nevoit să citeşti romane ne-occidentale despre societăţi tradiţionale. Romane afgane, romane indiene. Din punct de vedere literar, erai nevoit să te întorci în timp.”
2. Mitchell – “tipul de băiat deştept şi normal pe care-l plăceau părinţii, de care ar trebui să se îndrăgostească şi cu care ar trebui să se mărite.” Numai că Madeleine e tipul de fată care nu poate lua decizii în favoarea ei. Tipul băiatului cu apucături mistice (şi lecturi pe măsură - Imitaţiunea lui Hristos, Confesiunile Sf. Augustin, Castelul interior al Sf. Tereza, Noaptea întunecată a sufletului de Merton, etc.), trăitorul în excitare, fără nici un fel de satisfacţie, a cărui natură mai contemplativă nu îl scuteşte de neajunsurile pe care ţi le aduce cu sine straniul obiect al dorinţei, care după absolvire îşi ia un an sabatic pentru a putea călători prin lume încercând să se afle pe sine.
“Probabil era adevărat că reifica femeile, le vedea ca pe nişte obiecte. Nu se gândea la ele tot timpul? Şi le privea mult. Iar gânditul şi privitul nu erau legate de sânii, buzele şi picioarele lor? Făpturile feminine erau obiectul celor mai intense şi amănunţite cercetări şi analize din partea lui Mitchell. Şi totuşi un cuvânt ca “reificare” nu explica felul cum îl făceau să se simtă aceste creaturi atrăgătoare (dar inteligente!). Când vedea o fată frumoasă, Mitchell simţea mai degrabă ceva dintr-un mit grecesc. Era ca şi cum frumuseţea l-ar fi transformat într-un copac, înrădăcinat instantaneu şi pentru totdeauna de forţa pură a dorinţei. Nu puteai să simţi pentru nişte obiecte ce simţea Mitchell pentru fete.”
3. Leonard, tipul băiatului complicat, irezistibil de îngândurat, sclipitor, cu o bursă în biologie, în top ten când vine vorba de preferinţele feminine în campus (nici Madeleine nu e mai prejos). Ajunge să se căsătorească cu eroina noastră, însă trecutul familial tulbure, care se lasă la maturitate cu un diagnostic de tulburare maniaco-depresivă şi internări repetate, are menirea de a precipita şi complica în acelaşi timp lucrurile (iar în final de a distruge căsnicia cu Madeleine) –
“boala maniaco-depresivă, departe de a fi o problemă, era un avantaj. Era o trăsătură selectată genetic. Dacă n-ar fi fost selectată, atunci “tulburarea” ar fi dispărut demult, ar fi fost eliminată din genele populaţiei, la fel ca tot ce nu mărea şansele de supravieţuire. Avantajul era evident. Avantajul era dat de energia, creativitatea şi senzaţia de (aproape) geniu pe care o simţea acum Leonard. Cine ştie câte din marile personalităţi istorice fuseseră maniaco-depresivi, câte descoperiri ştiinţifice şi creaţii artistice erau rezultatul unor crize maniacale!”. Este însă şi o bombă cu ceas, un ciclu permanent în care alternezi stările “înalte” cu cele “joase”.
Romanul se termină şi foarte frumos. Intriga matrimonială se transformă din obiect de studiu, în mod de viaţă, în alegere existenţială. E şi o plasare a cărţii în context victorian.
“Printre cărţile pe care le-ai citit pentru lucrarea de diplomă şi pentru articol – Austen, James şi toate celelalte – există vreun roman în care eroina se mărită cu persoana greşită şi îşi dă seama de asta, iar apoi apare celălalt pretendent, un tip îndrăgostit dintotdeauna de ea, după care ei doi sunt împreună, dar în cele din urmă al doilea pretendent îşi dă seama că ultimul lucru de care are nevoie femeia e să se mărite din nou şi că are lucruri mai importante de făcut cu viaţa ei? Şi-atunci în final tipul nu o cere în căsătorie, deşi încă o mai iubeşte? Ştii vreo carte care se termină aşa?
- Nu, spuse Madeleine. Nu cred să fie vreuna.
- Dar crezi c-ar fi bun? Un asemenea final?...
Iar Madeleine miji în continuare ochii, de parcă Mitchell era deja departe, până ce, într-un final, zâmbindu-i recunoscătoare, îi răspunse:
- Da.”
(Jeffrey Eugenides, Intriga matrimonială, ed. Polirom, 2011).
