bărbaţii şi femeile din “familie” servesc masa separat, într-o tăcere desăvârşită. cu toţii sunt membri unui cult format din Tată (Patrick), “fii” (se afirmă la un moment dat că Tatăl nu concepe decât băieţi – aşa că, deşi nu ni se spune, presupunem că o bună parte, dacă nu toţi membri cultului de parte bărbătească, sunt chiar fiii lui biologici) şi femeile recrutate de fii şi ajutate să se integreze de una dintre soţiile membre. ritualul central al cultului este reprezentat de relaţia sexuală dintre Tată şi neofite (drogate în prealabil, fapt ce face ca actul să capete aspectul unei “treziri”), prin care acestea devin membre/ soţii. liderul este singurul care are camera lui, ceilalţi membri împărţind alte două camere (nici când vine vorba de dormit bărbaţii nu se “amestecă” cu femeile). atunci când “fiii” se “împărtăşesc” de soţiile Tatălui, fac acest lucru în “absenţa” sa.
- tiparul după care funcţionează cultul ne duce cu gândul la concepţia lui Darwin despre “hoarda primitivă”, lipsită de freudiana crimă originară, ca sursă a religiei (şi a complexului lui Oedip), nu însă şi de elementele specifice psihologiei de grup: credulitate, suspendarea capacităţii critice, acceptarea “iluziilor” întreţinute de grup, obedienţa faţă de autoritate. potrivit acestei teorii, oamenii primitivi trăiau în mici grupuri (“hoarde”) conduse de un tată puternic, cu o mulţime de soţii (femele tinere care nu se pot împerechea decât cu el) şi copii. avem astfel, încercarea cultului de a reînvia o scenă originară, opusă scenariului contemporan, nu foarte ofertant la rândul lui.
- ambiguitatea filmului, o anumită reţinere în a opera cu judecăţi morale (camera redă, nu judecă), este fundamentată, printre altele, chiar pe această lipsă de alternative existenţiale tari, a unei axiologii, camera încercând să redea ce se petrece în capul eroinei principale (iar psihicul ei este clar zdruncinat), de parcă ar fi “o fabrică permanentă de frică”, în încercarea de a obiectualiza cumva angoasa existenţială nedeterminată (Paul Tilich, Curajul de a fi).
astfel, când
Martha se decide să fugă, chiar dacă este căutată de ceilalţi membri ai
cultului, aceştia nu recurg niciodată la violenţa fizică (deşi sunt semne de
rău augur, care indică şi o latură întunecată a grupării – furtul din case,
antrenamente de tip militar, chiar şi o crimă). povestea urmează astfel firul
întortocheat al paranoiei în creştere de care eroina suferă (chiar titlul ne
sugerează o identitate incertă, problematică, între numele din acte şi numele
pe care aceasta l-a primit în cadrul cultului), în care tensiunea este
construită din ceea ce doar ni se sugerează, din ceea ce nu ni se arată,
efectele pe care le-a lăsat asupra Marthei perioada petrecută în interiorul
grupării putând fi considerate nişte indicii importante, dar nu foarte
transparente/ concludente. până la urmă, viaţa în afara cultului nu reprezintă
decât un alt mod de viaţă, popular, însă nu neapărat şi mai bun.
