“Problema noastră nu sunt dorinţele, satisfăcute sau nu, problema este cum ştim ce ne dorim. Nu este nimic spontan, nimic natural în dorinţele umane. Dorinţele noastre sunt artificiale. Trebuie să fim învăţaţi să ne dorim. Cinema-ul este arta perversă ultimă. Nu iţi oferă ceea ce îţi doreşti, îţi spune cum să-ţi doreşti.”
(1) Arta magică a cinema-ului constă în punerea în scenă a unor situaţii în care “realitatea însăşi reproduce magica experienţă cinematografică”, întâlnirea spectatorului cu ecranul întru film (scene obişnuite în care spaţiul interior este proiectat “în afară”, astfel că, deşi “realitatea” nu încetează să fie prezentă, o parte a acestei realităţi este “ridicată la un nivel magic” devenind un ecran al viselor).
Ex: MATRIX – “Alegerea dintre pastila albastră şi cea roşie nu este de fapt o alegere între iluzie şi realitate. Desigur, Matrix este o maşină pentru ficţiuni, dar acestea sunt ficţiuni care deja ne structurează realitatea. Dacă îndepărtezi din realitatea noastră ficţiunile simbolice ce o reglează pierzi însăşi realitatea. Vreau o a treia pastilă…o pastilă care să mă facă apt a percepe nu realitatea din spatele iluziei, ci realitatea întru iluzia însăşi.”
“Dacă ceva devine prea traumatic, prea violent, chiar prea plăcut, saturează coordonatele realităţii noastre şi astfel trebuie să o ficţionalizăm.” Şi de aici analiza este mutată pe terenul genului horror. Cum se face? Se ia o poveste aparent obişnuită, lipsită de elementul horror (acesta este fundalul narativ). Elementul horror îşi face apariţia în cadrul naturalului/realităţii, ca un element “din afară”, străin, ce forţează intrarea în “realitate”, o “sfâşie”.
“Noi nu ne naştem în mod natural întru realitate. Pentru ca noi să acţionăm asemenea unor oameni normali, care interacţionează cu alţi oameni, ce trăiesc într-un spaţiu al realităţii sociale, multe lucruri trebuie să se întâmple - trebuie să fim instalaţi corespunzător în ordinea simbolică. Atunci când locuirea noastră corespunzătoare în spaţiul simbolic este deranjată, realitatea se dezintegrează.”
Ex 1: “Vocea nu constituie o parte organică a corpului uman, vine de undeva din interiorul trupului tău”…ca şi cum o putere străină te “posedează” (o voce în dimensiunile ei obscene, terifiante, ca o continuă ameninţare potenţială). “Există un dezechilibru fundamental, o prăpastie, între energia noastră psihică (libido-ul) - această nesfârşită, nemuritoare energie, ce continuă dincolo de viaţă şi de moarte, şi săraca, finita, muritoarea realitate a trupurilor noastre…Noi înşine suntem extratereştrii care ne controlează trupurile…animalice” (imaginea eului, ca forţă străină care controlează trupurile) – dimensiunea coşmarescă a unui obiect parţial autonom (obiecte parţiale = organe fără trup, ce întrupează freudianul instinct al morţii, mortul în viaţă, care-şi continuă existenţa chiar şi după moarte, indestructibil), d u b l u l care mă întrupează fără dimensiunea castrată a sinelui.
Ex 2: “P r i v i r e a - acel punct obscur de unde obiectul privit oferă înapoi vederea.” “Dincolo” se află spaţiul perceput fenomenologic ca un soi de realitate haotică, primordială, evenimentul terifiant constituindu-l întoarcerea obiectelor de “dincolo” (din spaţiul excremental).
“D o r i n ţ a este o rană a realităţii.” Arta cinema-ului constă în a te juca cu aceste dorinţe, în a le domestici, ţinându-le în acelaşi timp la o distanţă sigură.
(2) “De ce are nevoie Matrix de energia noastră? Metoda potrivită de a răspunde la această întrebare este inversarea ei: de ce are nevoie energia de Matrix?” (libido-ul, plăcerea noastră). Motivul pentru care libido-ul are nevoie de lumea virtuală a fanteziilor, de acest supliment virtual, este nevoia de iluzie pe care libido-ul se fundamentează. Spaţiul fantasmatic ne face capabili de a face faţă realităţii, de a o pune în ordine, trasându-i un sens. Adesea, lucrurile încep ca o farsă, artificial, inautentic, însă, pe parcurs eşti prins în propriul joc. Dincolo de subiect, de “chip”, se află vidul, nimicnicia. Acesta este golul pe care îl umplem cu fanteziile noastre (fantezia realizată = coşmar, aceasta fiind însoţită întotdeauna de violenţa extremă, de modelarea brutală a celuilalt după chipul fanteziei noastre, într-un proces de mortificare a celuilalt, a dorinţei acestuia). Abia în acest moment este posibilă relaţia sexuală.
Evadăm prin intermediul viselor pentru a evita blocajele din realitate, însă, ceea ce descoperim acolo este şi mai oribil, astfel că în final, literalmente, evadăm din vis pentru a ne întoarce în realitate. “Cinematografia este arta aparenţelor. Spune ceva despre realitatea însăşi, despre cum realitatea se constituie.” Prin intermediul conceptului ontologic de realitate neîncheiată, ce nu este realizată în întregime, cinema-ul a devenit o artă cu adevărat modernă.
(3) Chiar dacă ştim că este doar o scenă într-un film, filmul continuă să ne fascineze (aceasta constituie fundamentala sa magie). “Există ceva real în iluzia însăşi, mai real decât realitatea din spatele iluziei”. Aparenţa are un adevăr propriu. O proto-realitate, dincolo de naraţiune, de semnificaţie, autonomă, fundamentală. “Avem nevoie de scuza unei ficţiuni pentru a pune în scenă ceea ce suntem cu adevărat”.
