Voia

“Nu-s scriitor, sunt singurul om din Univers.”

Romanul debutează cu romantismul specific întâlnirilor de gradul III, “sub clar de stele”, cu eroul nostru – Steve Wallace, copulând cu ceva ca un vierme uriaş (hammeriana care îi va deveni şi soţie, dăruindu-i 35 de progenituri), pe o planetă Terra, cu nisipul din clepsidră pe sfârşite.
- în faţă ne stă istorisirea unui eşuat pe altă planetă deci („eu am distrus tot”). pentru că pe Hammera timpul nu se măsoară, romanul va fi în orice fel, când liniar şi cu momente ale subiectului, când fragmentar şi eliptic (se alternează constant între cadre, planete şi planuri). stilul alert, cu un umor mai ales negru, la zi cu tendinţele din proza modernă (mai ales transgresivă), cu personaj cinic, căruia i se rupe de toate şi tot, salvează scriitura de la capcanele unui tip de roman care, pentru a nu te pierde pe parcurs, trebuie să compenseze fragilitatea acţiunii (ce mizează de obicei pe tensiuni progresive care construiesc momentul/ momentele de climax narativ), prin imagini-afect, cadre scurte de care cititorul să fie pătruns aproape instantaneu (iar pentru asta îţi trebuie o imaginaţie debordantă, dublată de un lexic care să îţi ia ochii; din fericire, Cosmin Cârciova vine cu lecţiile bine făcute).

“Pe data de 2 octombrie vieţile tuturor pământenilor aveau să se schimbe radical. Nu pot decât să zic că am avut noroc.
E vorba despre 2 octombrie 2009, cu mult, mult timp în urmă. Ca de obicei, Terra era populată de toţi nebunii, normalii, sudorii, saxofoniştii, dansatoarele exotice, budiştii, anarhiştii, claustrofobii, avocatele, maicile, fotomodelele, zidarii, filosofii, pictorii, debarasorii, oligofrenii, sportivele, kamikadze, scepticii, habotnicii, anticarii, culturistele, nimfomanele, poetesele, secretarele, orbii, retardaţii, imbecilii, graşii, urâtele şi snobii.
Ca de obicei, aceştia coexistau într-o oarecare armonie cu animalele şi plantele. Pe scoarţa terestră ţopăiau canguri, înotau guvizi, sâsâiau şerpi, se târau limacşi, planau şoimi, bâzâiau muşte, migrau gâşte, , se tolăneau lei, se luptau cocoşi, crocodili se tăvăleau în noroi, cameleoni îşi schimbau culoarea...

***

Exact, şi junglele erau verzi şi luxuriante şi la Polul Nord era frig. Unii cuceriseră Everestul, alţii flămânzeau. Continente, naţiuni, oraşe, străzi, râuri, mări, oceane, lacuri, blocuri, automobile, maşinării şi fuste scurte. Un amalgam fără sfârşit. Un amalgam nebun. Uneori, să trăieşti pe Pământ era un lucru atât de fascinant încât te paraliza.
Alteori era un căcat. Şi aşa mai departe.”

- fără a dezvolta relaţii durabile/ fără o viaţă prea palpitantă, Steve nu poate simţi că prin sfârşitul lumii a pierdut ceva de neînlocuit, ba din contră. existenţa sa ajunsese oricum să împrumute ceva din mecanica uzinei în care lucra, o existenţă în care întregul nu o fi el reductibil la suma părţilor sale, însă, care este lipsit în acelaşi timp şi de orice fel de “factor integrator”.
- Uzina împrumută ceva din stranietatea spaţiilor kafkiene, pentru că, fără prea multe explicaţii & preliminarii, ni se sugerează că de aprinderea întrerupătoarelor ei depinde soarta lumii (întrerupătorul 30, din CAMERA ZERO, porneşte apocalipsa, Steve îl porneşte, fără să ştie ce o să se întâmple; între masturbarea cu o revistă porno & Biblia bonus, citeşte o coală A4 în care este informat de funcţia întrerupătorului 30 pornit cu mâna lui, după care bum!).
- descoperim că relaţia dintre un terran şi o hammeriană, nu diferă foarte mult în evoluţia ei de cea dintre doi pământeni: “Spre exemplu, când am cunoscut-o pe actuala mea soţie (şi singura), m-a ajutat să-mi depăşesc tipicele emoţii seductive lingându-mi ceafa. Pe urmă şi-a petrecut limba în jurul taliei mele şi m-a cărat pe sus până acasă la ea. N-aş putea spune că în prezent relaţia noastră s-a răcit întrucâtva; doar că acum nu mă mai ia pe sus ci mă târăşte. Din cauza asta sunt plin de julituri. Dar ştiţi ceva? Nu mă supăr niciun pic.”

“A fost cutremur, a fost oribil şi nimic roz nu avea să mă aştepte afară. Vă pot spune cu aproximaţie că a durat O ORĂ. O ORĂ de teroare, timp în care am fost mai mult mort decât viu, timp în care mai mult m-am sufocat decât să respir şi, nu în ultimul rând, timp în care am atins sferele perfecte ale oripilării.”

- Apocalipsa din Voia vine însă, pe lângă neajunsurile inerente, şi cu ceva avantaje la pachet: a te înţoli după bunul plac, la liber cu tot ce doreşti/ găseşti (“Nimeni nu mai era ca mine”), seri filosofice cu Miltiade, preotul supravieţuitor, & partide de amor cu ţăcănita Ivenia (“o şleahtă de beţivi”, un trio nu foarte divin). preotul caută supravieţuitori cu care să trăiască în rugăciune şi smerenie, ţăcănita plănuieşte construirea unui parc de distracţii pentru oameni fără simţul umorului, în timp ce Steve al nostru poate opera şi în absenţa vreunei teleologii, în funcţie de plac/ dispoziţie.
- totul îşi găseşte explicaţia în “pentru că a venit Apocalipsa”, ca un fel de raţiune suficientă care numai suficientă nu e & până la urmă, “una peste alta, situaţia nu era chiar atât de nasoală.” ca un fel de concluzie: “Apocalipsa fusese cel mai bun lucru care se petrecuse de la Geneză încoace.” toate bune şi frumoase până când supravieţuitorii descoperă Voia.

“Din acest punct totul a luat-o razna. Pacea s-a evaporat. Fericirea s-a consumat. Echilibrul a zis pa, pa, faceţi borş, iar în locul său, un dezechilibru extrem de bizar s-a instalat în micul nostru orăşel apocaliptic. Şi toate astea ca să fim siguri că facem tot ce ne stă în putinţă să respectăm Voia. Şi mă gândesc acum, în confortul hammerian, că e foarte greu să respecţi Voia atunci când habar n-ai care e Voia.”

- sterili, ţinând mai mult la băutură, nutrind o anumită grandomanie în ceea ce priveşte forţa lor asupra planetei, se simt geniali (Ivenia slăbeşte mai mult, cheleşte & nu împărtăşeşte înzestrările intelectuale ale bărbaţilor; pe primele 3 însă, da).
- băieţii se pun pe inventat dispozitive & maşinării.
- în mediul apocaliptic se trăieşte mai mult, însă, în cele din urmă eroul nostru trece de la trio la o carieră solo (cauzele naturale sau nu, vă las pe voi să le descoperiţi). va descoperi mai apoi, din nefericire pentru el, că mai există supravieţuitori şi prin alte oraşe.
- şi aşa ajunge Steve al nostru sclav în sere pe plantaţii de spanac (mai apoi într-o mină), într-o societate cu şefi mici, mijlocii şi mari (iar asta se măsoară în numărul de femei avute la dispoziţie, adică în de câte ori ţi-o pui pe an). “Era foarte cald şi dormeam lângă pietriş precum şobolanii. Doar că şobolanii nu munceau. Şi nu existau.”
- avem şi o evadare de zile mari, tipul ajunge cobai de laborator (CENTRUL DE CERCETARE A EFECTELOR APOCALIPSEI), încercând să lase o femeie gravidă (să devină Tată) – Ventuzia, pe numele ei (descrierea tipei & a partidei de amor, pe lista cu „the best of” a romanului). „Erecţia devenea tot mai adâncă şi sentimentele de dorinţă şi de dezgust se amestecau în spirale gâtuitoare.” după întâlnirea Valetului, roboţelul cu voce tulburătoare de femeie, constaţi că Ventuzia nu reprezenta cea mai proastă variantă până la urmă.
- îşi trece şi internatul de Bolnavi Psihic Irecuperabili la CV, loc în care experimentează îndrăgostirea pentru ultima dată, apoi, dobândind genialitatea, ajunge să se angajeze la Centrul Numărul 7 de Investigare a Undelor Utopice.

După 22 de capitole urmează “cartea după sfârşitul cărţii” – 9 paşi/ 9 capitole prin care Voia se face şi eroul nostru distruge complet planeta Pământ.

1) femei gata să-l linşeze, în căutare de bărbat tandru, capabil să ofere orgasm (un miracol). rezistenţă organizată de consoarta Diana.
2) primar pentru 8 luni, în pericolul de a “deservi nevoile femeilor în cadrul programului Dreptul la Plăcere”, în caz de infidelitate.
3) Luiza sau căderea. demenţială scena cu emoţii la cinema pe bază de gaz - “Sala se contorsiona de amuzament iar hohotele variate se amalgamau într-un vuiet de dispoziţie fără margini.” pentru a trece mai apoi la – “S-a plâns atât de mult încât la plecare ni s-au împărţit mopuri.”
4) salvare la cabană cu Minsk Vivaldi (jurnalist, scriitor, geniu, mentor, înfiat şi pitic).
5) aflăm că apocalipsa este provocată de fapt de o plantă de pe planeta Marcus – “Apocalipticus Polenus”, şi planta asta înfloreşte de două ori într-un million de ani (2 octombrie 2009 – a fost + 24 octombrie 2073 – va să vie). plan cu misiunea de salvare organizată de Minsk (el are rău de cosmos) şi care trebuie dusă la bun sfârşit de către Steve (să rupă planta).
6) pregătiri pentru plecare în misiune pe nava MONICVE.
7) numa’ că eroul nostru nu ştie să conducă de fapt (aşa că miroase a eşec de la o poştă).
8) “Eram sigur că n-o să reuşesc. Îmi mirosea a prăpăd. Irosisem toate şansele. Pur şi simplu nu puteam fi mai buni. Nu ne ajuta capu’.”
9) ajuns pe planeta cu pricina, nu mai taie planta pentru că are revelaţia că nu asta e Voia.

PARTEA 3 – scenă cu Terra spulberată, trecere la timpul prezent, cu el scriind şi citindu-se, perfect adaptat mediului de pe Hammera. SFÂRŞIT şi încă un capitol – PARTEA 4 – cu aterizarea Evei, pe numele ei Clementina (scrie şi ea o carte – Harul Divin), gagica cu ochi verzi din revista porno cu care s-a masturbat înaintea primei apocalipse. descoperă o altă planetă asemănătoare Pământului – noul Paradis, iar romanul se încheie în ton de testament, cu sfaturi pentru viitorii urmaşi.

Ca să încerc şi altceva, în afară de rezumat, aş spune că romanul împrumută din caracteristicile sf-urilor distopice (şi privind la caracteristicile ficţiunilor de genul, Voia lui Cârciova îşi face loc în peisaj destul de lejer, deşi arsenalul tehnic este cam minimal). Autorul nostru nu prea îşi bate capul nici cu salturile temporale sau de cadre (aspect ce poate deveni deranjant pentru unii la un moment dat, care preferă literatura NASCAR, în locul celei de tip Raliu Paris-Dakar), însă, având în vedere că, după spusele autorului, ceea ce avem în faţă sunt nişte memorii, fără pretenţii de roman, se scoate pe circumstanţe atenuante. Voia punctează foarte bine şi la capitolul dialog, + că subcultura, atât de dragă romanului de secol 20-21, nu pare deloc artificială/ simulată (de la limbaj, până la filosofie de viaţă), însă, personajele secundare (masculii mai ales) par mai mult versiuni modificate/ degradate ale personajului-narator alfa (prea îi servesc mingile la fileu). Una peste alta, debutul lui Cârciova în proză, reprezintă pentru mine o surpriză mai mult decât plăcută, acoperind zone literare mai puţin stimulate de scriitorii de pe la noi (dar poate că am citit eu Rebreanu prea mult).

(Cosmin Cârciova, Voia, Casa de Editură Max Blecher, 2011.)