pentru că întotdeauna e preferabil să dai cuvântul autorului, o voi lăsa pe Ruxandra Novac să-şi caracterizeze singură poezia, pentru a nu mă trezi că repet lucruri. în interviul pe care l-a acordat revistei 3:AM Magazine, autoarea ne spune că ceea ce ea încearcă este “o voce non-relaţională, autistă”, care să redea anxietatea provocată de realitatea celorlalţi şi a sinelui, să surprindă “tensiunea dintre contactele abrazive cu această realitate şi imposibilul deziderat al non-contactului”. tensiune este deci, mai ales psihică (interioară; până la urmă chiar titlul – ecograffiti, face trimitere la asta – „am cunoscut un om care îşi lipise radiografiile/ pe geam şi spunea că aşa/ stă înăuntrul corpului lui şi că toţi stăm aşa”). o poezie asexuală, aşa că problemele sinelui nu îşi au originea în sexualitate, ci în experimentarea unui fel de dezagregare personală, în încercarea de a scăpa de o memorie personală şi istorică în care nu se poate avea încredere.
aici – moralitatea nu poate supravieţui (şi asta din cauza unui fel de confuzie în care totul poate fi orice şi oricum), în care “jos” se constituie în reper spaţial preponderent (celula, groapa comună), în care “urletul” face muzica.
- recursul la memorie, la presupusele valori, e asociat lividităţii cadaverice & putrefacţiei.
- cu nervurile conectate la reţeaua urbană, cu anxietatea şi tensiunile specifice, cu alienare indusă de mecanismul social şi evadare imposibilă (“de aici nu se poate pleca”).
- totul trece prin carne, prin oase, prin piele.
- fără momente de respiro sau de seninătate („să trăieşti aşa ca într-o/ alarmă continuă”), asistăm la un soi de patologie poetică, în care fericirea este utopică, iar regulile maturităţii dictatoriale.
- o temporalitate care mai mult strică decât face.
- până şi lumina e ucigaşă, vânătă, crudă, rece ca briciul.
- sinele trist nu se mai proiectează la timpul viitor, dar mai caută din când în când posibile explicaţii în trecut, predeterminarea într-o societate industrială/ post-industrială (sentimentul că eşti doar o marionetă, că jocurile sunt deja făcute), acceptă cu stoicism tot ce i se întâmplă (şi “totul e bine”), nu mai ştie de unde şi cum se alimentează revolta, un sine ireparabil, ca “o maşină stricată/ aruncată la cimitirul de maşini”, ca viaţa şi moartea (la fel de inutile).
- singurătatea este starea impusă, starea aleasă (“sunt singură acum, ca într-un abator/ după ora închiderii/ şi vreau să fiu singură.”).
london paris new york
O lumină ucigaşă se sparge în faţa uşii
dincolo de care stăm
şi viaţa noastră ia forme neaşteptate.
Bule de aer, licheni (jumătate algă,
jumătate ciupercă)
se lipesc de piele sub forma a câţi ani avem
şi se divid apoi aidoma celulei canceroase.
Vine noaptea, pentru copii şi pentru căutătorii
de vene pentru femei şi pentru copii.
Creierul de aur, plămânii de sulf
încetinesc. Neonul alb, lăptos, curge peste blocuri
şi peste orbite.
Nebunia
şi fericirea pieirii – un desen într-un WC,
o maşină importată.
Maturitatea şi viaţa, adică
mai multă sudoare şi mai multe prezervative.
Reţeaua deasă de nervi
prăbuşită peste oraş, tot mai subţire.
Pe pachetul meu de ţigări scrie
london paris new york
dar în inima mea scrie românia
o blăniţă istorică acoperind statuile
un testament care te face dintr-odată
stăpânul comorilor lumii
o mască de gaze numai şi numai pentru mine
(dar nu-i nimic
când vom îmbătrâni vom scăpa
iar până atunci nu mai e mult)
corpul e greu şi aspru ca o mină de sare
de unde filmul ăsta de femeie
de adolescent întârziat şi morbid?
ţigările scumpe aduc respectul de sine
gândul că-mi pot schimba viaţa,
că o pot face complicată
ca un bilanţ al unei firme prospere
productivă şi utilă ca o maşină de treierat
în faţa mea Gara de nord scânteiează în noapte
o cetate părăsită ca în sobieski şi românii
spune unul şi totul se schimbă
brusc, ca după o baie de revelator
fiindcă e rău, cu adevărat rău
fiindcă de la o vreme nu se mai poate
fiindcă am ştiut şi totuşi n-am vrut să credem
fiindcă aşa...
mi-am fumat toate ţigările şi carnea mea e tristă
deşi neştiutoare ca un cal dus la abator
deşi încă tânără
un diesel în flăcări luminează parcul din faţa gării
în jurul lui se înghesuie copiii străzii
uitându-se ca la altă minune
Căutătorii de vene îşi numără banii
făcuţi căutând vene
femeile şi copiii dorm strânşi unul în altul
ca mici arahide în mijlocul nopţii
Apoi micile gemete pe care nimeni
nu le poate opri
apoi poveştile cu reclame luminoase şi trotuare
distruse de-un zâmbet al unei femei
apoi micii şobolani pe retină
aşteptând dimineaţa şi apoi noaptea
dar nu-i nimic
când vom îmbătrâni vom scăpa
iar până atunci nu mai e mult.
- ce-i mai sus e doar un exemplu. se poate cita mult mai mult, se poate cita toată cartea.
- sinuciderea constituie o posibilitate aproape permanentă, niciodată dusă până la capăt (aşa cum nici viaţa nu o simţi împlinită, o variantă).
- somnul reprezintă singurul moment în care ţi se dă pace – “somnul vine/ după fericire, după nefericire, când nu mai e nici una nici alta”.
- atunci când autoarea îşi permite viziuni, viziunile sunt distopice, conturează viitorul unei lumi care se va fi distrus aproape complet (“vreau pornografie şi igienă/ în mijlocul unui deşert nuclear”), al selecţiei naturale, violentă (“şi am să dansez seara pe capotă cu copiii mei,/ în zgomot de arme”).
- persoanele se metamorfozează în obiecte de serie, obiecte retro care adună în sine obiecte şi lucruri (uneori şi fiinţe, mai ales nocturne, coşmareşti, fragile dar totuşi îngrozitoare), când defecte, când învechite, mereu nefolositoare.
- spaima constituie singura emoţie care ne leagă cumva.
x
va fi o nouă zi pentru mama-şobolan
va fi o nouă zi pentru tatăl-şobolan
va fi o nouă zi pentru toţi
racheta noastră e cea mai bună din lume
şi sângele nostru e cel mai bun din lume
fertilitatea e un miracol
la fel ca parcările la fel ca noul mileniu
vom pune capăt persecuţiilor avorturilor
vom pune capăt uciderii omului de către om
am închis ochii/ am bătut cuiele
casa o vom ridica repede
ceea ce a fost ruşinos vom îngropa departe
viaţa a devenit mai bună
viaţa a devenit mai veselă
mecanicul e beat
drumul e desfigurat de răni
feţele sunt desfigurate de bucuria vieţii
păianjenii se vor răsuci în plasa lor
singurătatea va da drumul la gaze
pentru că vom fi împreună
în sfârşit împreună
o poezie construită pe comparaţii, care funcţionează perfect pe depresie, “o rostire dezabuzată, rostirea unei sensibilităţi oripilate de filmul sordid al realului, resimţind însă, extrem de acut sentimentul condamnării implacabile la real…”(Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească contemporană., vol.2 – Lirica epocii postcomuniste). nici nu ştiu dacă era nevoie de toate astea. ar fi trebuit probabil să spun doar că poezia Ruxandrei Novac îmi place (mai) mult (comparând-o cu alte poetici douămiiste; e genul poeziei de stare, pe care nu prea îţi vine să o comentezi, în care intri pentru că ai citit, şi apoi reciteşti), şi dacă după volumul ăsta nu vor mai exista alte volume, nu-i nimic, e suficient.
(ruxandra novac, ecograffiti, ed. vinea, 2006.)
