când faci o audiţie pentru un film (doar pentru a-ţi găsi parteneră de însurătoare), există posibilitatea ca viaţa ta să capete, la rândul ei, aspectul unui film. cam asta ar fi ideea pe care Takashi Miike (cu un scenariu bazat pe romanul lui Ryû Murakami) vrea să o imprime pe peliculă în Ôdishon (Audiţie, 1999).
în primele trei minute ale filmului, în loc de intro, regizorul japonez ne oferă câteva informaţii despre trecutul familial al lui Shigeharu Aoyama: văduv (scenă cu moartea soţiei pe patul de spital), are un fiu – Shigehiko. povestea este trecută mai apoi brusc la timpul prezent (au trecut 7 ani între timp): încă necăsătorit, fără o relaţie stabilă, cam fără chef de viaţă în absenţa elementului feminin.
primele 40 de minute ale filmului se desfăşoară în cheia clasicei poveşti de dragoste (te face să te întrebi de ce l-au băgat ăia de pe imdb la Horror | Mystery | Thriller). aşteptarea asta ceva mai lungă, derutantă cumva, nu va face decât mai intens ceea ce va urma. dar până atunci, vedem cum eroul nostru, împreună cu un prieten, care lucrează în industria filmului, pune la cale povestea cu presupusul film & găsit soţie. citind CV-urile, este atras de povestea lui Asami Yamazaki (aflăm că atunci când, după 12 ani, din cauza unui accident, a trebuit să renunţe la balet, a fost ca şi cum ar fi trebuit să accepte moartea & legătura asta “de moarte” aprinde beculeţul în capul lui Shigeharu). are loc audiţia cu – eşti nervoasă, te superi dacă te filmez, nu te-am intervievat deja? (ba da, dar am mai multe de spus). “distracţia” se termină când intră Asami & eroul nostru “se scapă” impresionat. urmează întâlnirea. firul narativ pare a se desfăşura potrivit raţiunilor inimii, deşi trecutul “alesei” este cam lacunar şi ridică multe semne de întrebare (aflăm mai apoi că pe unde trece se lasă cu dispăruţi/ cadavre). toată “schema” este dată peste cap, pentru noi spectatorii, de scena care urmează –
una dintre cele mai mişto “linii de fugă”, pe care am văzut-o în filme vreodată. zâmbetul ăla care îţi provoacă frisoane (un zâmbet ne-la-locul-lui), rupe naraţiunea în două & pe culoarul astfel creat îşi face intrarea, în cadrul naturalului/realităţii, elementul horror.
scena cu cea de-a doua întâlnire dintre Asami şi Shigeharu, mi s-a părut un adevărat tur de forţă regizoral – cadre multiple, cu modificări de decor, prin intermediul cărora se creează tot atâtea perspective/ alternative:
- 46:26 – 48:21 - povestea de bază („oficială”), cu ea care nu credea că o să-l mai vadă vreodată, dar acum că se întâmplă e fericită. discuţie despre familia ei, despre unde lucrează & nu te-aş minţi niciodată (plan fix, cadre multiple cu el/ ea – interior/ exterior, se creează impresia de - tăiat la montaj).
- 48:22 – 49:13 - “priveşte”, cadru mai larg, dispar brusc personajele din fundal, pentru că filmul nu se mai face.
- 49:14 – 50:49 - perspectiva ei, (decorul se modifică, nu mai sunt în bar, sunt într-un restaurant), romanţată la modul romantic: “mă simt de parcă aş fi parte dintr-un lucru sau o imagine frumoasă. ca atunci când dansam...” (prim-plan & cadru pe verticală, ideal). când el îi dă cu vei vedea că viaţa este totuşi frumoasă, celelalte personaje dispar iarăşi, doar pentru un moment, ca un fel de scurtă trezire la realitate.
de aici povestea se va desfăşura undeva la graniţa dintre real & substanţele injectate de ea, care-l aruncă pe el în imaginarul traumatic al celuilalt (“este o lume înfricoşătoare”), adevărul primordial cosmetizat de imaginar şi simbolic. părinţi divorţaţi, abuzată în copilărie, criminală dementă la maturitate (proprietara barului la care pretinde că lucrează a fost de fapt tranşată de ea. cel de la casa de discuri, de i-a servit ca recomandare la audiţie, era de fapt iubitul celei ucise. la locul crimei a lăsat bonus şi o ureche, limba şi trei degete ale iubitului comun. acesta este ţinut de Asami, prizonier într-un sac, un fel de animal de companie, cu picioare tăiate, hrănit cu voma stăpânei.). toate astea pe flashback-uri tulburătoare, din ce în ce mai greu de digerat, culminând cu tortura din final (tratament de şoc aplicat aproape cu inocenţă), pentru că “toate cuvintele sunt minciuni. durerea însă, nu minte.” dintre toate candidatele de la audiţie, ea nu a devenit eroina unui film, ci o eroină în viaţa reală (ce îşi spune “replicile” până la moarte).
