miercuri, 29 februarie 2012

creierul este precum un ecran [2]


[2] Gregory Flaxman, Cinema Year Zero.

Potrivit lui Deleuze, cinema-ul nu imită percepţia, ci revelează “mecanismul” percepţiei. În timp ce percepţiile sunt în aparenţă “deasupra”, “secţiuni imobile” unite, “ca un fel de cinematograf în interiorul nostru” (Henri Bergson), imaginea mişcare produsa de cinema este deja unită, deja “corectată”. Imaginea produsă de cinema nu mai este una anormală, nu mai este excepţională. Problema o constituie propria “anxietate în faţa imaginii”, deoarece “cinema-ul ameninţă să înlăture certitudinea metafizică” (pg.90).

(1) într-o primă instanţă, cea a “identităţii dintre imagine şi mişcare”, asemenea universului aflat în stadiul de haos primordial, “nu există axe, nici centru, nici stânga, nici dreapta, nici sus, nici jos…” (Deleuze).
(2) în acest univers de imagini, subiectul constituie procesul prin care este extrasă ordinea din “haosul de lumină”, într-un soi de “răcire” a universului, o aşezare, o asemănare a acestuia cu “trupuri” şi “linii rigide”. Mişcarea (viaţa este mişcare în fapt) rămâne imanentă imaginilor, însă, planul imanenţei se distinge de haos; “ecranul face ca ceva să apară din haos…” (Deleuze). Subiectul “sintetizează lumea dintr-un punct particular de vedere, dar subiectul derivă şi el din acea lume, fiecare perspectivă constituind o sinteză-de-sine…” (pg.93).
(3) ceea ce am descris iniţial drept perspectivă, ne apare acum drept interval în fluxul universal, “ca şi cum universul însuşi a selectat anumite spaţii-în-timp în/la care să se “închidă”, cuprinzând astfel lumea în sine” (pg.93). Sinteza oricărei imagini presupune faptul că “conştiinţa este ceva” (Bergson), un soi de staţionare momentană, ca şi cum o placă fotografică ar fi fost introdusă în flux. Creierul este cel care introduce acest interval în care apare stimulul gândirii, provocând acţiuni ce traduc imaginile-percepţie în noi imagini, cineva percepând prin intermediul selectării din imagine a ceea ce poate stăpâni. Imaginile dau naştere la mişcări ale trupului, la acţiuni ce sunt inscripţionate în memorie.

Deleuze porneşte de la o perspectivă ne-centrată, “non-umană”, în cadrul căreia umanul apare ca un centru al indeterminării. “Deoarece acest centru nu este presupus şi nu există înaintea lumii, există posibilitatea ca cinema-ul să ne permită revenirea la o percepţie ne-centrată” (pg.96). Proiectul cinematografic modern constă în “a realiza iregularităţi (falsa continuitate), în a elibera durate inexprimabile (devenirea), astfel încât regularitatea senzitivă a organelor noastre să poată fi transformată într-un trup fără organe” (pg.104).


(The brain is the screen: Deleuze and the philosophy of cinema, edited by Gregory Flaxman, University of Minnesota Press, 2000.)