Ni se face o trecere spectaculoasă de la erezie, la producţie, prin mit, identificând în toate trei un pattern – acea coincidentia oppositorum despre care vorbea Eliade, integrarea într-un sistem ce internalizează contradicţiile:
- erezia este concluzia logică a credinţei oficiale, respingerea compromiterii mesajului fondator radical;
- mitul, ca Real al logosului, acel ceva străin, intrusul, de care îţi este imposibil să te debarasezi, însă, în acelaşi timp, întru care îţi este imposibil să rămâi;
- producţia de obiecte nu vine să satisfacă o nevoie deja dată, ci creează chiar acea nevoie pe care pretinde că o satisface (chiar dacă obiectul nu ne procură “lucrul în sine”, acesta este experimentat ca ceva excesiv, iar lipsa coincide cu excesul).
Interpretările de mai sus corespund unei scheme a succesiunilor ce încep de la o stabilă Ordine simbolică. În cadrul acesteia, la un anumit moment dat, au loc eroicele încercări suicidale de a ieşi din ea, de a o străpunge. Când Ordinea însăşi pare ameninţată, chiar participanţii la revoluţie sunt cei care oferă matricea de transformări necesare, revolta fiind doar operatorul trecerii de la o formă de legătură socială la o alta. În cele din urmă, revolta însăşi este abandonată ca nesemnificativă, de vreme ce încălcarea regulilor este solicitată în mod direct de sistem, ca manieră de a se reproduce. Încălcarea ordinii face parte din joc. Faza în care ne aflăm în prezent nu e greu de presupus – Zizek o numeşte “perversiune universalizată”. Aceasta este interpretarea din background, de la care filosoful sloven începe să analizeze şi alte concepte/ credinţe.
- Conceptul unui Sine - deprivat de orice conţinut substanţial, ne transformă, pe zi ce trece, în monade, fără ferestre directe înspre realitate, interacţionând singuri cu ecranul PC-ului, întâlnind doar simulacrul virtual, şi totuşi, cufundaţi mai mult ca niciodată în reţeaua globală. Noţiunea de cyberspaţiu, a unui Sine eliberat de legătura cu trupul natural, transformat într-o entitate virtuală ce pluteşte de la o întrupare contingentă şi temporară la o alta, vine să realizeze la nivel tehnologic/ ştiinţific visul gnostic al unui Sine ce scapă de decăderea şi inerţia realităţii materiale.
- Ca de obicei, apelul la Lacan este nelipsit. Aflăm că scopul ultim al psihanalizei este acela de a-l determina pe subiect să reziste teribilei atracţii a sacrificiului, atracţie a Supra-Eului (ca încercare de a compensa vina impusă de porunca imposibilă). Adevărata Lege/ Interdicţie nu este impusă de virtute şi raţiune, de un agent exterior, ci de dorinţa însăşi – Legea este dorinţa. Şi aici, Zizek ne dă exemplul dorinţei de a fi cu cineva , dorinţă susţinută de interdicţia de a fi cu acel cineva (împiedicând relaţia să se consume, aceasta este eternizată, ridicată la rangul de absolut).
- “Realul este apariţia ca apariţie, el nu doar că apare în cadrul apariţiilor, ci nu este altceva decât propria apariţie – nu este decât un fel de grimasă a realităţii, un fel de caracteristică imperceptibilă, de neînţeles, iluzorie în cele din urmă, ce dă socoteală de absoluta diferenţă din cadrul identităţii.” Autorul ne vorbeşte despre 3 tipuri/ 3 modalităţi ale Realului:
1.“Realul adevărat”, Lucrul, Arătarea îngrozitoare, obiectul primordial – “omul este în cele din urmă, un animal a cărui viaţă este deraiată prin intermediu fixaţiei excesive faţă de un anumit Lucru traumatic.” Un citat din H.P Lovecraft e bine venit, şi cred că explicitează, literar, ce vrea să spună Zizek, din punct de vedere filosofic: “Viaţa este un lucru hidos, iar din ceea ce se ascunde în spatele cunoştinţelor noastre despre ea se iţesc aluziile demonice ale adevărului, care o fac uneori de o mie de ori mai oribilă.” (Fapte privitoare la defunctul Arthur Jermyn şi familia lui).
2. “Realul simbolic”, în cadrul căruia semnificantul este redus la o formulă fără sens, fără legătură cu experienţa din viaţa de zi cu zi. Lacan afirma că “marele Celălalt nu există”, acesta nu corespunde decât unei ordini virtuale, unei ficţiuni împărtăşite – nu trebuie să credem în ea pentru a o crede, pentru a ne simţi legaţi de ea printr-un angajament simbolic.
3.“Realul imaginar”, acel “ceva” de neînţeles, care introduce dedublarea într-un obiect obişnuit, astfel încât dimensiunea sublimă să strălucească prin intermediul lui. Ni se dă exemplul lui Hristos, în creştinism – uman, dar cu un “ceva” imperceptibil, cu o aparenţă pură ce nu poate fi fundamentată într-o proprietate substanţială, şi care îl face divin. “Ideea nu este că, din cauza limitărilor naturii sale muritoare, păcătoasă, omul nu poate deveni niciodată în întregime divin, ci că, datorită scânteii divine din el, omul nu poate deveni niciodată în întregime uman.”
Încheiem fişa noastră cu o interpretare a “morţii lui Dumnezeu”. “Apariţia lui Hristos”, ne spune Zizek, în care omul nu mai este “asemenea” lui Dumnezeu, ci identic cu Dumnezeu (în figura lui Hristos), dă mărturie pentru această “moarte a lui Dumnezeu”, devenind clar că “Dumnezeu nu este nimic altceva decat excesul omului, acel “prea mult” al vieţii care nu poate fi conţinut în nici o formă de viaţă.” Ce ar mai fi de spus?
(Slavoj Zizek, On belief, Routledge, 2001)
