“oamenii sunt programaţi să accepte atât de puţine!”
regizat de David Cronenberg (cel care m-a convins că a-mi biciui televizorul este ceva de dorit), cu un Jude Law căruia se pare că genul SF îi prieşte, în anul în care cinematografia avea să fie cuprinsă de frenezia realităţilor virtuale, eXistenZ este un joc - trebuie să îl joci, ca să afli de ce îl joci (“este ca şi cum ai medita”). pentru a-l juca ai nevoie de un bio-port – “o gaură în şira spinării”. consola este un hibrid ciudat, ceva aflat la graniţa dintre artificial şi organic (“ouă amfibiene fertilizate, umplute cu AND sintetic”). descărcarea jocului se realizează printr-un fel de cordon ombilical (viaţă şi joc, viaţa ca un joc, viaţa este un joc, multiple variante & combinaţii de genul), care îţi intră în şira spinării. în lumea asta a gamerilor, ceea ce numim viaţă (“cuşca pe care ţi-o faci singur”), nu reprezintă decât “cel mai patetic nivel al realităţii.”
- fetişizarea tehnologică este destul de evidentă, tot privind la consola ce pare că “vine la viaţă”, într-un soi de întoarcere a celor de “dincolo” de moarte/ reprimate (inconştientul tehnologic - R. L. Rutsky).
- avem şi evoluţionism tehnologic. adică: “tehnologia însăşi devine o formă de viaţă “organică”: nu mai depinde de planificarea şi de construcţia umană, se dezvoltă în maniere imprevizibile, propriile structuri evoluând conform unei logici interne, a unei “estetici” secrete.” (R. L. Rutsky, High Techne : art and technology from the machine aesthetic to the posthuman).
- după ce treci prin nişte nivele pregătitoare, evident fake, prin care creierul se conectează la arhitectura jocului, treci la nivelele superioare, în care nu îţi mai dai seama ce este real şi ce nu.
- victoria realismului (anularea diferenţelor, “a reduce totul la real”, pentru a-l cita pe Baudrillard) reprezintă moartea pentru eXistenZ.
- cu toate astea, întrebarea rămâne: “suntem încă în joc?”
