„This is Angry Bob, the man with the industrial dick! Coming at you loud and clear on W.A.R. Radio. Rise and shine folks, it´s a beautiful day. Just look at that sky, it´s a work of art! Nature never knew colors like that. When you look at it, be sure to wear your shades!”, ne spune vocea parcă etern rânjită a lui Iggy Pop, în primele minute din film. Asta, după ce vedem dunele unui deşert roşiatic, luminat de un cer pe măsură, un peisaj apocaliptic care îţi răneşte ochii dacă stai prea aproape de ecran.
Pe acorduri ciupite rar, cu inflexiuni western-blues, briza radioactivă dezveleşte încet ceea ce pare a fi o mână de metal, cu gheare ascuţite, iar singura fiinţă vag umană, singurul lucru mişcător din zonă, poartă cizme groase, prăfuite, un trenci care atinge nisipul, pălărie din alte vremuri şi mască de protecţie. E destul de curajoasă încât să cutreiere pustiul uscat, în căutare de fier vechi, sau, de ce nu, să facă bani frumoşi din vânzarea pieselor cu potenţial artistic. În vremuri ca astea, o activitate atipică precum sculptatul unor gunoaie ruginite, aproape că-ţi poate lua gândul de la grijile aferente unei lumi contaminate cu izotopi.
Aşa începe Hardware, promovat drept Terminatorul anilor ’90, acum două decenii. E primul film de lung-metraj al sud-africanului Richard Stanley, care avea să mai regizeze doar unul, în 1992. N-a murit, nici n-a ieşit din industrie, dar se pare că a intrat în acea categorie de regizori cărora nu prea le place să grăbească muzele.
N-am intenţionat un eufemism pentru „pute pământul sub el de leneş ce e”, sau pentru „e un neica-nimeni, nu-i dă nimeni bani”, dovadă fiind chiar portofoliul său, care pe lângă câteva viitoare proiecte ce anunţă o revenire la filmul lung, conţine şi videoclipuri pentru nişte trupe ok (Fields of the Nephilim, Marillion), documentare, scurt-metraje distribuite online, un eject corporatist, de la cârma adaptării (slăbuţe) după Insula doctorului Moreau, şi, în fine, două refuzuri inspirate de a regiza două producţii nu chiar strălucite (mă refer la Judge Dredd, în 1995 şi la comedia-pop britanică Spice World, în 1997).
Ideea din film o ştim. Omul vs maşina. Inteligenţa artificială o ia pe arături belicoase şi trebuie oprită, înainte ca sângele să curgă şi bombele să cadă. 2001: O odisee spaţială, Blade Runner, amintitul Terminator şi altele. Am mai văzut, am mai auzit, atât pe ecran, cât şi în cărţi. Dar aşa, mai rar. Sau deloc. Asta pentru că filmul are absolut toate ingredientele-cheie pentru a fi numit un produs cyberpunk mâna întâi, cerinţele oarecum stricte fiind respectate ca la carte pentru încadrarea unanimă în genul respectiv, foarte popular dealtfel printre fanii de science-fiction select.
Cu un buget de numai un milion şi jumătate de dolari (e puţin, având în vedere genul filmului, dar mai ales competiţia), cu un scenariu inspirat de o serie de benzi desenate, ai cărei autori au acuzat de plagiat (oarecum, pe bună dreptate, deşi produsul final i-a încântat) şi cu maxim două cadre mult prea scurte, în care efectele speciale sunt realizate fie digital, fie animatronic, lui Richard Stanley îi iese un melanj perfect, cu iz de big-budget chiar, între imagistica dezolantă, de low-life forţat printre ruine prăfuite, şi elementul hardware, care, în cazul de faţă, îl asimilează (a se citi „înghite”) efectiv pe cel software, lăsându-se la lumină (de bec clasic, clasa E, desigur) numai aspectele brute, de suprafaţă, ale interacţiunii zgomotoase cu o tastatură şi un monitor.
Cu alte cuvinte, this ain’t Star Trek. Nu avem ingineri scrobiţi care ne închid gura cu limbajul lor ultra-tehnic, mai sofisticat ca al unui tânăr şi burlac programator coreean. Nu vedem nicăieri ceva ce ar putea trăda un LCD pe care rulează impecabil, pe 128 de biţi, o versiune secretă a unei clone de Linux. Singurele scene în care cineva se uită la un monitor cu tub, tip televizor SAVA, sunt editate în aşa fel încât, preţ de câteva secunde, se pot vedea doar nişte grafice primitive, scheme derulate sacadat, în pseudo-3D, construite din linii roşii şi verzi.
E o lume în care totul funcţionează pe principiul peticelii cu prenadez, a legatului romînesc cu sârmă, o lume în care telefoanele-video fixe stau extrem de prost la capitolul video, utilizatorii fiind nevoiţi să îndure, pe banii lor, transmisii intermitente cu mulţi pureci.
Motivaţiile maniacale, de criminal în serie, a capului de robot care, pe parcursul filmului, îşi reconstruieşte trupul puţin cîte puţin atunci când nimeni nu se uită, sunt indicate mai mult printr-o prismă first-person afectivă, specific umană, sugerându-se şi de această dată, tranziţia (sau cel puţin, o tentativă de tranziţie) de la mecanic, la organic.
De fapt, se poate spune că senzaţia terorii, aşa cum e ea simţită de protagoniştii-victime, se găseşte intens amplificată de lipsa detaliilor tehnice, de omiterea cu bună ştiinţă a justificării lor totale. Remarcabilă e scena în care frumoasa eroină cu pretenţii de colecţionară-sculptoriţă (interpretată de Stacey Travis), e observată prin „ochii” maşinăriei periculoase, în timp ce încearcă să-i afle scopul, dialogând cu aceasta prin intermediul unei console care îşi proiectează imaginile-răspuns, asemeni unui diafilm verzui-radioactiv, direct pe faţa crispată a interlocutorului uman.
Puţine filme au reuşit să-mi mai inducă acelaşi feeling de „distopie cool, bună de pozat, imposibil de îmblânzit”, printre ele fiind 9 (Nouă), animaţia din 2009, regizată de nou-venitul Shane Acker – produsă de Tim Burton –, în care un grup de păpuşi însufleţite, de cârpă, se luptă cu abominaţii mecanice construite de alte abominaţii mecanice, pe fundalul unei panorame cam la fel de roşiatice, sau, să zicem, Death Machine din ’95, cu Brad Dourif în rol bun de psycho fabricant de roboţi-burghiu.
În rest, se mai pot observa împrumuturi mici şi cu gust de la piese gen Mad Max, sci-fi-uri de categoria B spre C, marca Albert Pyun (notabil fiind Cyborg, din ’89, cu VanDamme), precum şi omagii-landscape, – foarte izbutite datorită sesiunii de filmări din deşerturile marocane - aduse unor producţii pe cât de obscure, pe atât de reprezentative şablonului post-nuclear (A Boy and His Dog – 1975, Spirits of the Air, Gremlins of the Clouds – 1989 şi, de ce nu, El Topo - 1970, nebunul western hipermetafizic al lui Jodorovsky).
Cu toate astea, deşi nevăzut de mulţi (pe imdb n-are nici 4000 de voturi), Hardware rezistă bine pe propriile picioare. Aş zice că îşi merită detaşat locul pe lângă S.F.-urile de top, lansate în 1990, dintre care amintim Total Recall, Predator 2 şi Back to the Future 3. Are stil, mişcările camerei sunt atente, denotă o mână sigură, care nu tremură pe şină şi se sincronizează perfect cu coloana sonoră semnată Simon Boswell (deşi piesa de rezistenţă e, în mai multe puncte esenţiale, The Order of Death, de la Public Image Ltd.) Actorii joacă OK. Nu excelent, dar OK. Sunt tineri, la început de drum (vezi Dylan McDermott) şi ştiu prea bine că mai au ceva până să pună mâna pe ei vreun Spielberg.
Foarte savuruoase sunt însă, scenele care le fac reclamă unor personaje la fel de colţuroase precum filmul. E vorba de Iggy Pop, care convinge doar cu vocea, şi de Lemmy de la Motorhead, în rolul unui taximetrist pe apă, care nu ezită să-şi ţină pasagerii alerţi, cu Ace of Spades.
Partea proastă e că, cel puţin la noi, Hardware nu se mai găseşte. Asta ca să nu încurajez vânarea (deşi o fac) de torrenţi traşi prost de pe benzi, pe un site ce se respectă. E genul de film vechi pe care-l vezi când eşti mic (cu condiţia să te fi născut maxim în ’87), pe casete video închiriate, şi te trezeşti că vrei să-l cauţi după 15-20 de ani. Pentru asta, chiar merită scurmat după blu-ray-uri comandabile online.
Cât despre cel de-al doilea film al lui Richard Stanley... stay tuned. Are mai mult nisip decât primul. Ceea ce e de bine.
(articol scris de Vlad Drăgoi, aka trubadurulcretz & oamenii de subgresie)
