Miza lucrării lui R. L. Rutsky, o constituie analiza modernismului tehnologic, şi a relaţiilor pe care acesta le întreţine cu esteticul, împreună cu mutaţiile teoretice pe care le implică trecerea de la o societate industrială, la cultura tehno, metamorfozată mai apoi în high tech. Pentru modernitate, reproductibilitatea tehnologică dezvrăjeşte lumea esteticii, permiţând artei să devină funcţională, transformând lumea în obiecte disponibile uzului şi controlului uman. Estetica, ca şi tehnologia, devine o artă a dezmembrărilor şi a recombinării. Estetica maşinii duce însă, la conceptul unei tehnologii care este mai puţin o chestiune de funcţionalitate/ instrumentalitate, cât una de stil/ estetică (forma este separată de funcţie, funcţia tehnologiei devine reproducerea/ simularea). Cam acestea ar fi liniile directoare de gândire detaliate pe parcursul a cinci capitole: 1) The Spirit of Utopia and the Birth of the Cinematic Machine; 2) The Mediation of Technology and Gender; 3) The Avant-Garde Techne and the Myth of Functional Form; 4) Within the Space of High Tech, şi 5) Technological Fetishism and the Techno-Cultural Unconscious.
Avem - sfera estetică, reprezentată drept un domeniu etern, utopic, în care fiecare “obiect” este înzestrat cu o pozitivitate pură, cu o semnificaţie simbolică, cu prezenţa deplină a unui lucru viu (un “spirit” sau un “suflet”) VS obiectul tehnologic – tranzitoriu, contingent şi neînsufleţit, exlus din acest domeniu (precum mortul dintre vii). Maşina modernă rămâne însă, bântuită de fantoma esteticii kantiene, de un “spirit” transcendent, viu, ca dorinţă după etern şi imuabil, de spiritul utopiei. Naşterea maşinii este privită ca o readucere la viaţă a obiectului tehnologic “mort”, ca subiect autonom (tehnologia “animată” de “spirit”). Ideea aceasta este predispusă a se materializa mai ales în scenarii horror (Frankenstein reprezintă probabil cel mai la îndemână exemplu).
Principalul efect al tehnologiei asupra percepţiei este conceptul unui spaţiu şi a unui timp fragmentar, efemer. Individul devine o maşină de recepţie, “un caleidoscop echipat cu conştiinţă” (Walter Benjamin). “Înregistrarea de imagini în reproducerea tehnologică nu reprezintă prin urmare, în termeni platonicieni, o memorie “vie”; nu este o evocare inconştientă sau o reamintire a unei prezenţe magice ori spirituale a originalului. Reproducerea tehnologică, mai degrabă, implică un tip de memorie artificială sau tehnologică, una ale cărei imagini sunt doar copii, imitaţii, citări. Golite de o semnificaţie intrinsecă, aceste imagini devin arbitrare, contingente, şi pot fi folosite prin urmare în mod conştient, aranjate, construite.” (pg. 28)
Se realizează trecerea de la aspectul magic, simbolic al artei, la forme mai “ştiinţifice”, mai “funcţionale”. Obiectul artistic, din ceea ce Walter Benjamin numea estetică magică – un subiect, un întreg (imaginea “totală”), care merită respect (“distanţa”), devine pentru atitudinea ştiinţifică, ceva analizat, penetrat, fragmentat şi rearanjat. “Naşterea maşinii cinematografice ajunge prin urmare să servească ca o emblemă a modernismului estetic în general. Pe de o parte, este reprezentată ca o viaţă stranie, o formă de viaţă tehnologică distopică, o viaţă care rămâne, precum monstrul lui Frankenstein, fragmentară, artificială, urâtă, doar un substitut pentru ceea ce este cu adevărat viu. Pe de altă parte, este reprezentată ca o spiritualizare a tehnologiei, transformarea ei într-o oglindă a eternului, a sinelui prezent în întregime, cu totul viu – pe de o parte, o fantomă a vieţii, fragmentară, tehnologică; pe de altă parte, tehnologia în întregime devenind spirit viu.” (pg. 47)
Pe lângă fragmentar & efemer, un alt aspect definitoriu în modernism îl constituie estetizarea tehnologiei şi tehnologizarea artei, o artă funcţională & o tehnologie non-instrumentală. Ideea de high tech, implică nu doar o schimbare în concepţia pe care o avem despre tehnologie/ despre estetic, ci o modificare a însăşi definiţiei umanităţii. Relaţia omului cu tehnologia nu mai este una strict instrumentală, lumea tehno-culturală devenind una autonomă.
- în momentul în care reproductibilitatea şi complexitatea interacţiunilor tehnologice devin atât de complexe încât nu mai pot constitui subiectul predicţiei şi controlului raţional, în care reproducerea, alterarea şi reasamblarea devin scopuri în sine, aceste elemente devin pur stilistice/ estetice, semnificanţi goliţi de sens care pot fi recombinaţi virtual în orice fel.
- reproductibilitatea tehnologică devine o formă de poiesis: un proces continuu de reprezentare/ producţie, care depinde de un proces continuu de destabilizare şi care îşi destabilizează continuu propriile reprezentări.
- reproductibilitatea tehnologică ajunge să fie privită ca o chestiune estetică/ de stil - “imitarea” funcţionalităţii (fabrici, depozite, design industrial) – trecerea de la minimalism la miniaturizare ca o formă de transparenţă/ invizibilitate (ex. realitatea virtuală) – digitalizarea realităţii.
- un spaţiu fără “exterior”, în care nu se poate păşi “dincolo”, înspre un altundeva mai autentic/ real.
Estetizarea tehnologiei a fost identificată cu o fetişizare a acesteia, a stilului tehnologic (aparaturi sexy). Chiar dacă obiectele au fost înconjurate dintotdeauna de această tendinţă (vezi fetişismul produselor la Marx), niciodată nu a fost mai evidentă/ explicită precum în high tech.
- acest fapt s-a produs de când concepţia despre tehnologie nu mai este una pur instrumentală, iar valoarea estetică nu mai este doar una auxiliară.
- obiectele high tech sunt considerate a avea o valoare în sine, imanentă, autonomă de controlul uman.
- „Revenirea “stranie” la viaţă a maşinilor şi a automatelor reprezintă prin urmare o întoarcere (la “viaţă”) a acelei gândiri animistă sau magică reprimată (“ucisă”) de către modernismul tehnologic – o întoarcere a “celuilalt-tehnologic”, a ceea ce poate fi denumit inconştient tehnologic.” (pg. 132) – haotic, libidinal, distructiv.
- aceasta corespunde unei viziuni evoluţioniste despre viaţa tehnologică: “tehnologia însăşi devine o formă de viaţă “organică”: nu mai depinde de planificarea şi de construcţia umană, se dezvoltă în maniere imprevizibile, propriile structuri evoluând conform unei logici interne, a unei “estetici” secrete.” (pg. 140)
- “Cu cât tehnologia devine mai complexă, mai vastă, şi mai puţin comprehensibilă în întregime, începe să „apară” un fel de celălalt autonom, incontrolabil, chiar supranatural.” (pg. 145)
- relaţia dintre umanitate şi tehnologie devine “magică”, “animistă” (primitivism modern).
- din instrument de cunoaştere şi control, tehnologia începe să se poziţioneze „dincolo” de cunoaşterea şi de controlul uman (ca sublim).
- tehnologia a devenit mai puţin o chestiune de hardware, de mecanică, cât una de software, de procesare a informaţiilor, “devine un proces autonom prin intermediul căruia informaţia - inclusiv cea culturală şi genetică – se reproduce, suferă mutaţii şi evoluează.” (pg. 153)
- spaţiul nu mai este fizic, ci virtual (un spaţiu al memoriei tehno-culturale).
“Cu cât tehnologia ca formă ţinteşte “invizibilitatea”, cu atât ajunge să fie văzută sub forma datelor sau a mass-mediei.” (pg.15) Însă, chiar dacă datele acestei memorii tehno-culturale pot fi accesate în mod aleatoriu, ele nu pot fi accesate în totalitatea lor (datele trebuiesc mediate, precum se întâmplă cu ecranul în cazul unui computer, proces cu necesitate parţial) – “chiar dacă datele pot fi vizionate din multe unghiuri, în multe formate, chiar dacă pot fi procesate şi reconfigurate, ele nu pot fi reprezentate niciodată ca un întreg…Însă în cazul acesta, memoria nu poate fi niciodată prezentă cu adevărat în întregime…În măsura în care memoria este întotdeauna mediată prin intermediul semnelor, imaginilor, reprezentărilor, este deja tehnologică, deja o chestiune de ecranizare.” (pg. 16) Nu există o scenă “reală”/ “originală”/ “totală”, care să se afle în spatele ecranului, doar puncte de vedere parţiale/ contingente, alte combinaţii fiind întotdeauna posibile.
Un fel de concluzie ar fi că, subiectul post-uman va conştientiza alteritatea ca parte din sine, îşi va deschide graniţele identitatăţii personale şi colective, schimbând relaţiile prin intermediul cărora se face distincţia dintre subiect şi obiect, dintre sine şi celălalt, dintre noi şi ei.
(R. L. Rutsky, High Techne : art and technology from the machine aesthetic to the posthuman, University of Minnesota Press, 1999.)
