de la bun început suntem duşi pe culmile fricii generată de „parousia catastrofei” (Jean Baudrillard), de Războiul Rece şi permanenta ameninţare a unui posibil conflict nuclear, un conflict al cărui adevărat teatru de luptă este mintea umană, supusă la o adevărată terapie de şoc de către discursul oficial:
For more than a year, ominous rumors have been privately circulating among high level western leaders, that the Soviet Union had been at work on what was darkly hinted to be the ultimate weapon, a doomsday device. Intelligence sources traced the site of the top secret Russian project to the perpetually fog shrouded wasteland below the arctic peaks of the Zokov islands. What they were building, or why it should be located in a such a remote and desolate place, no one could say.
după fade in-ul introductiv, în care ni se dau reperele spaţio-temporale & dogmatice, două maşini, două aparate B-52 ale aviaţiei americane realimentează în zbor. pe fundal se aude Try a Little Tenderness, şi asta ne face să ne gândim că maşinile astea s-ar putea să facă ceva mai mult de atât (copulează?). asistăm oricum, la un moment de graţie, pe care îl intuim ca pe un fel rezumat în avans – cu toate că în esenţa ei existenţa este absurdă, şi este aşa pentru că este absorbită de impersonalul mecanism militar/ naţionalist/ corporatist/ al mentalităţilor colective, tot mai rămân în ea reziduuri de frumuseţe (estetizare ce ţine de felul în care uneori lucrurile se leagă/ sunt reasamblate).
