sâmbătă, 21 iulie 2012

într-un fel e despre mișcare


„Într-o frumoasă zi de primăvară un discipol privind la ramurile legănate de vânt și-a întrebat maestrul: Spune-mi maestre, sunt frunzele cele care se mișcă sau este vântul cel care mișcă frunzele? Maestrul a zâmbit și i-a raspuns: Ceea ce se mișcă nu sunt nici ramurile și nici vântul, ci inima și mintea ta.”

Sun-woo este angajatul model (are vreo importanță că lucrează pentru un mafiot?), pe care nu îl “mișcă” nimic, o combinație perfectă între cunoștințele de arte marțiale și abilități manageriale, purtându-și costumele ca pe podiumurile de modă, și îngrijindu-se întotdeauna să iasă cât mai puțin “șifonat”. În lumea asta însă, este suficient să faci o mică greșeală și te-ai ars (uneori este nevoie chiar de mult mai puțin de atât). Așa că lucrurile încep să se complice în momentul în care este pus de șeful lui să o supravegheze pe mai tânăra iubită de care il capo s-a amorezat, și pe care în caz de infidelitate trebuie să o ucidă. 



Încă de la prima întâlnire dintre Sun-woo (cu cadou de la șeful în brațe) și Yu-mi (o ea, artistă pe deasupra; greu de înțeles cum a ajuns să se combine cu Mr. Kang, în afara unor nevoi materiale de care fetele din dada-est nu sunt foarte străine), pare că până și vântul s-a tulburat (de la prima privire [cadru pe picioarele ei pe tocuri/ ureche de pe care își dă părul/ mâini/ față] nici el nu pare întocmai neafectat, așa că orice s-ar zice, prima impresie contează). Cu suspiciunile confirmate se decide totuși să o “acopere” (numai să nu se mai întâlnească cu Romeo vreodată; ea îi spune că sunt lucruri care nu se șterg). Complicațiile cu Baek și misiunea neîndeplinită pe care Kang i-a încredințat-o îl transformă pe Sun-woo într-o țintă care trebuie eliminată, acesta trecând de la statutul de vânat, la acela de greu de ucis, și în final într-un individ a cărui vendetă se materializează în scene pline de membre rupte și sânge ce curge în valuri aproape suprarealiste (unele dintre ele memorabile). 



Cu treceri de la un cadru la altul în genul benzilor desenate, personaje caricaturale (Baek și băiețașii lui excelează la acest capitol) și momente de lirism cu totul neașteptat, combinând umorul negru cu violența extremă (dar asta a devenit oricum o marcă înregistrată asiatică), și un final care încheie filmul rotund, deschis, potrivit rațiunilor inimii, cu cerul care este deasupra și pământul dedesubt, Dalkomhan insaeng este un film pe care Apocrif îl recomandă.

(Dalkomhan insaeng, Jee-woon Kim, 2005)

duminică, 15 iulie 2012

Oslo, 31. august (Joachim Trier, 2011)


“zilele frumoase s-au terminat, toamna se apropie, urmează iarna, întunericul şi frigul. pentru mulţi norvegieni, întrebarea-ritual este: “vom mai putea suporta încă o iarnă?” (Joachim Trier).

perindat pe la mai multe festivaluri (a fost și la Cannes), câștigător la TIFF 2012, filmul lui Joachim Trier e un mix fenomenologic & existențialist, o elegie cinematografică minimalistă & expresivă, în care nimic nu pare lăsat la întâmplare, genul de film care se vrea a fi de la început până la sfârșit semnificativ/ stilizat (eu unul am rezonat foarte bine la toate treburile astea; e drept că și verile bucureștene te fac în genere mai predispus la perspectivele „reci”).

dar pentru a susține cât de cât “greutățile” pe care le-am enunțat ceva mai sus, ar trebui să spunem că avem un loc: Oslo (pentru că fenomenologic vorbind, pentru a răspunde la întrebarea “cine sunt?” trebuie să mă întreb mai întâi “unde sunt?”), nu orașul turistic (aseptic, spectacular, puternic clișeizat, a la Woody Allen așa), ci orașul cartografiat subiectiv, prin intermediul micro-narațiunilor și a experiențelor acelora care îl locuiesc, mai mult emoționant decât impresionant. prima scufundare, o duminică la apus în orașul pustiu, copacii înalți, un tată stând în bucătărie, fumând, bând cafea, ascultând radioul; tramvaie, autobuze, metrouri; străzile, petrecerile misterioase, meciurile de fotbal, o cameră închiriată; râsul lui și mirosul de sare de pe pielea ei; prima zăpadă, faptul că toți fumau pe atunci și aveam timpul în mâinile noastre, clădirea Phillips demolată. și nu întâmplător succesiunea de clipuri documentaristice, încheiată cu imaginea demolării, face trecerea către narațiunea principală, a subiectului care întâmplător poartă și un nume, un Anders care nu se mai simte acasă în Oslo, și în lume, în general, foarte heideggerian așa.



“nu există decât o singură problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea.” (Albert Camus). și personajul lui Trier se simte depășit de viață, incapabil de a o înțelege (sau cel puțin de a găsi vreun merit persistenței în a exista), omul absurd, străin și singur, însă, spre deosebire de cel teoretizat de Camus, cel portretizat de regizorul scandinav nu găsește niciun rost în epuizarea totală a subiectului care se încăpățânează să fie, în a nu eluda absurdul prin sinucidere. între sinuciderea ratătă de la începutul filmului și supradoza mortală de la sfârșit, Anders, personajul central al filmului, mai acordă vieții puțin timp (o singură zi, cea în care părăsește clinica în care își tratează adicția de droguri, pentru a se prezenta la un interviu de angajare) în a-și susține pledoria împotriva neajunsului de a te fi născut, și în acest interval estetizarea devine posibilă (și e un film cu multe scene “frumoase”, pentru o existență justificată ca fenomen estetic, cum spunea Nietzsche), ultimele imagini care îi trec eroului prin față transformându-se în suport filmic. eroul nostru nu trăiește vreo tragedie, în sensul clasic, pur și simplu realizează că relațiile, familia, jobul, cultura ori alte hedonisme, sunt regulile unui joc de contingențe din care trebuie să te retragi. 



și cum eu nu sunt ceea ce sunt decât în trecut, spunea Sartre, în urma mea, lipsa aceasta de aderență, distanța dintre mine (care nu prea sunt; omul fiind ființa prin care neantul vine în lume) și ceea ce sunt, pentru că nu mai sunt, nu face în cazul lui Anders decât să-i întărească acea pulsiune de moarte cu care psihicul uman pare a fi în mod natural virusat. “dacă am fost fericit, e pentru că nu sunt fericit...nu pot să fiu fericit decât în trecut.” (Jean-Paul Sartre). de aici și aerul de melancolie pe care îl respirăm pe întreg parcursul filmului, cu moartea ca ultim cuvânt al vieții.