apocrife 1.2

lucrurile acestei vieți pot fi înțelese și în cheia poeticii lui aristotel, peste omul politic coboară și în felul ăsta lumina. vorbind despre arta teatrală filosoful nostru a reușit să lămurească mai bine decât orice pasionat al științei politice care este de fapt realitatea: în absența organului estetic, frica părăsește palierul fantasmatic și singurul care mai poate săvârși purificarea îl constituie corpul social. cele mai sângeroase pagini din istorie au fost scrise de oameni care nu și-au putut „imagina” mântuirea în alt fel. a crede, însă, că frumosul poate să salveze lumea de unul singur denotă o sărăcie a duhului fără margini. pentru că a ucide este un moment esențial în devenirea umanului și ne va însoți până la sfârșitul zilelor noastre. religia a înțeles cel mai bine acest lucru iar metodele ei de justificare a crimei rămân de o frumusețe fără margini. doar în corpurile sociale puternic vascularizate ideologic mai întâlnim creații similare. acestea sunt cetăți ideale, ierarhia lor rămâne una cerească. despre regimurile dictatoriale de secol 20 se poate spune orice, dar nu că au fost lipsite de imaginație, adică umane. bineînțeles, între timp a luat naștere democrația modernă, această fiică a laodiceei, această retorică de eunuci și urmași ai lui onan.