formal, halucinat,
într-un spațiu al cărui design e realizat din pulsiuni și traume. cam astea ar
fi coordonatele noului film regizat de Nicolas Refn, Only God Forgives. de pe scaunul psihanalistului am fost învățați
că nimic natural nu e de găsit în obiectul dorințelor noastre (de aici și
senzația de artificial a orașului mai mereu cufundat în întuneric și lumini de
neoane). prin caracterul static al scenelor regizorul ne oferă indicii că
suntem martori la o viziune (filmul reprezintă o sumă a obsesiilor
cinematografice ale danezului). poți să îi spui și analiză (fiecare picătură de
sânge e cântărită/ judecată – supusă permanentului control, violența excesivă
din filmele lui Refn încetează a mai fi excesivă). la fel de bine poți să îi
spui meditație - scenele de tortură având un caracter aproape ascetic, în
sensul originar pe care termenul de asceză îl implică, acela de exercițiu
(paradigmatic și estetic).
de fapt, ceea ce Julian
încearcă este să fie și el asemeni lui Chang – reproducerea perfectă a
luptătorului sculptat din biroul sălii de antrenament. eșecul acestei nevoințe,
împreună cu incapacitatea de a exorciza caracterul posesiv al mamei (supra-eul
care-l castrează în permanență), Julien părând a fi în același timp și singurul
personaj care suferă de tribulațiile conștiinței (cu aceleași mâini se face pe
rând sursă pentru plăcere și sursă pentru durere), toate acestea construiesc un
personaj de neînțeles, incapabil de a scăpa de emoțiile, de hedonismele și
fragilitățile mult prea umane. totul este primar, totul este instinctiv, Chang
pare desprins din niște timpuri mitice, mai simple și mai crude (el însuși
aduce cu un profet vetero-testamentar care împărtășește celorlalți dragostea –
în ritualuri karaoke - și mânia divină – cu sabia la modul eroic).
s-a tot vorbit de
caracterul voyeuristic, pornografic chiar, sângeros, într-un cuvânt amoral al
filmelor lui Refn, însă, corespunzând în mod fericit etimologiei cuvântului karaoke (din jap. kara „vid“ + oke
„orchestrație“), manieră de divertisment pe care regizorul o numea drept o
manifestare aproape cultică pentru o anumită parte a continentului asiatic, și
în tematica expusă în cazul de față, precum în tantrism, răul extrem coincide
cu binele extrem, cele contrare având un caracter iluzoric, toate avându-și
sursa în vid ca singură realitate ontologică (dintr-o astfel de perspectivă
orice discuție despre etică devine irelevantă). totul se reduce la diferitele tehnici prin care Julian încearcă
eliberarea din mandala actelor sângeroase (distrugerea de sine pare și aici
singura opțiune). scena în care acesta își introduce mâna în uterul mamei
moarte poartă în sine toată această simbolistică primară a extazelor sexuale, ca dorință de moarte, în
vederea unor noi începuturi.
