there's life in these old hands still

când credeai în sfârșit că ai scăpat, că îl ai pe louis doar pentru tine, lestat se întoarce dintre morți și îți mărturisește care e zona din care artisticul ia naștere. “not quite furioso. moderato? cantabile, perhaps.” dar nu în pian se află originea. pentru originarul estetic nici lestat nu-i decât un instrument. dar el a fost acolo, în mlaștină, printre broaște râioase și aligatori. pentru că de oricâte categorii estetice ne-am folosi, putreziciunea din care a căpătat formă la începuturi se află dintotdeauna în inima artei.

numai din perversiune scopul tragediei în poetica aristotelică este a săvârși purificarea. căci ce este tragedia dacă nu o formă de exorcizare? cele ce se săvârșesc în interior și amenință ordinea socială sunt scoase “afară”, iar spectatorul se liniștește. complexitatea tematică a creațiilor artistice crește exponențial cu diversificarea “tentațiilor”. și dacă ne emoționăm cu milă sau frică, ori cu cântece phallice, o facem tot pentru expiatio. pentru că arta vine dinspre o margine în care umanul nu se mai recunoaște, de la o adâncime care încă îl afectează. cum altfel ar putea fi explicat paradoxul ororii care ne atrage prin impuritate? “complexul mumificării” (andre bazin), chiar dacă mai potrivit artelor plastice, face sens pentru producțiile estetice în general, în încercarea lor de a prezerva o existență a cărei vitalitate ține de timpul trecut, ca epifanii ale violenței, ale unui accident în urma căruia nu au existat supraviețuitori. thomas bernhard a înțeles – a relata înseamnă a nimici tot ce este descris (extincție). artistul nu operează pe viu, el nu face decât să aranjeze cadrave, să le pună în context.

emmanuel levinas a înțeles și el și s-a împotrivit. în reality and its shadow, la origini arta nu este nici cunoaștere, nici limbaj. funcția ei constă în a nu înțelege, în obscur ca eveniment ontologic independent. substituirea obiectului cu imaginea acestuia este procedeul ei elementar. “un obiect reprezentat, prin simplul fapt că devine o imagine, se preface într-un non-obiect”. în absența obiectului, imaginea acestuia îi ocupă locul marcându-i astfel absența, înlocuirea, de parcă obiectul reprezentat ar fi murit. iată de ce inumană. iată de ce monstruos. din momentul în care prin artă moartea este introdusă în ființă, ca o tăietură în trupul realului, temporalul este întrerupt, devine “interstițiu”. transformându-se în destin, individul integrat în spectacol este scutit de la responsabilitate, se vede eliberat. modul lui de a fi este fugă, numele lui este legiune (marcu 5, 9). 

rosetta s-a trezit

viață, adică informație. cam la asta se reduce biografia noastră genetică comunicabilă prin sex și ordine. și dacă de neînțeles, asta nu înseamnă liberi. prometeu, pe lângă arte, i-a dăruit pe umanoizi și cu “oarba speranță”, care îi împiedica să conștientizeze rigiditatea sistemului în care funcționau și în care puteau puțin. așa că încălziți-vă puțin fraților la gândul lui origen – tiparele lucrurilor aflate în înțelepciune nu au început, funcționează doar la nivele diferite de virtualitate, într-o eXistenZ care nu are sfârșit. de aici cât mai puțin patos. o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme vom rula precum niște mașini de fabricație germană, tăcut, ne vom stârni din când în când cu orgile noastre de emoții, dar fără patos, până în ziua în care vom fi deconectați. pe 20 ianuarie 2014, după 31 de luni de hibernare rosetta s-a trezit.

acelui ceva care să vină. să pună punct în sfârșit

o carte despre vreme și soteriologia ieșirii din vreme, despre lucruri de nedepășit sau care ne depășesc, și de aici un soi de dezvinovățire a umanului, în care detaliile se acumulează în căutarea acelui ceva care să vină și să pună punct în sfârșit. cum cărțile lui dan sunt din ce în ce mai mici, am speranța că își va găsi până la urmă punctum-ul (fie că-i vorba de încremenirea într-o după-amiază de toamnă sau de a fi în gândul prietenilor după moarte, când își fut partenerele, doar pentru un moment), unul dintre semnele vechi care te duce până la capătul literaturii, dincolo de care nu poți fi decât mort sau fericit. dincoace e doar o nostalgie nesfârșită ce ne duce departe de noi.