un scriitor se prezintă la o editură cu un manuscris. manuscrisul este clasificat drept unul slab
de către redactor (“o creatură nehotărâtă.”). bine, întâlnirea dintre ei decurge mult mai
fizic și visceral. în țară sunt inundații, iar manuscrisul e luat la propriu de
apă. acesta este pre-textul romanului Îmblânzitorul
apelor (spun pre-text, pentru că nimic nu te pregătește pentru ceea ce stă
de fapt să înceapă), un roman despre neajunsul de a fi scriitor, în aparență (stă la ai lui, consoarta nu mai
poate accepta mult situația, și el, și ea sunt profesori, el – înfășurat în
neputință, ea – dezamăgită că nu și-a continuat studiile în străinătate,
lăsându-se convinsă de el să se întoarcă în țară).
avem 3 frați, 2
dintre ei (unul invalid din cauza unei lovituri a tatălui administrată în
copilărie) căsătoriți cu 2 gemene, unul dintre ei își dorește să fie scriitor,
avem o mamă moartă și un tată alcoolic, iar EL – scriitorul este căsătorit cu
EA. avem un roman în care parfumul se amestecă cu mizeria, oniricul/
imaginarul cu realitatea, punctat din când în când de un lirism foarte plăcut
(mie) [iată cum este descrisă de ex.
revenirea dintr-un leșin: “după o vreme, goliciunea s‑a
umplut cu mirosuri și umbre, încă mute, dar vii. alergau prin casă și ridicau
praful și odată cu el se ridica și zgomotul din pereți.”]
din perspectiva
lui, „trecuseră cinci ani fără vise, sute de nopți goale.” foarte mișto paralela dintre sexualitate și
cunoaștere, “o cunoaștere
intimă, existențială” (Andre LaCocque), una de sorginte biblică – de tipul “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, și ea,
zămislind, a născut pe Cain” (Facerea
4, 1) – fata din visul celeilalte femei, din visul EI. la început, de fiecare dată când făceau sex, mai
afla ceva despre ea – îi place ciocolata amăruie, a crescut fără bunici, îi
plac păsările și singurătatea. “apoi au început să
facă dragoste din ce în ce mai rar și n-au ajuns să afle totul.” pentru că
erotismul este și el un limbaj. lui A.R Deleanu îi este foarte apropiată parabola,
oniricul aproape profetic, amestecul dintre sacru și profan. până la urmă, de
la motto, la titlu, referințele sunt transparente, prin mitologic un adaos de
semnificații e suprapus mundanului. creația (artistică de data aceasta) nu este
posibilă decât prin uciderea leviatanului (“monstrul nu pleca, ci creștea,
înghițind case și mașini, dând târcoale oamenilor, acoperind tot pământul cu
burta lui alunecoasă.”).
EA – rămâne
însărcinată, apa o strigă pe nume, așa că se avântă în apă sinucigaș. EL – devine
amnezic, desfășurarea evenimentelor promițând în ceea ce îl privește a se
transforma într-una ce ține de gnosis.
coordonatele realității încep astfel să se șteargă și să fie retrasate aproape
simultan, potrivit unei scheme necunoscute. se trezește într-un bar, într-o
țară străină, cu un grup de studenți. aici o întâlnește pe “cea care
aducea toamna.” îl descoperă împreună pe logosul creator în țara a cărei limbă
niciunul nu o înțelege (“cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin,
el ridica paharul și îi sorbea cuvintele. cuvintele lui curgeau în pahar și se
odihneau pe buzele ei. cuvinte grele, altele ușoare, unele trăgeau de haine,
lăsându‑i
goi, altele le ridicau trupurile deasupra covorului, strecurându‑se
primele în colțurile umbrite ale corpurilor lor, cu mult înaintea mâinilor, ori
a buzelor… erau văi ale trupului în care nici mâini, nici buze, nici cuvinte nu
ajungeau.”). ne dăm seama că asistăm
la o călătorie imaginară în timp, la retrăirea alternativă a evenimentelor
semnificative din existența personajului principal, însă, care capătă
invariabil aspectul supra-realității, ca un fel de cheie ascunsă în care ceea
ce este real trebuie interpretat. casa se transformă într-o nouă arcă pentru un
alt diluviu.
miturile apelor
ce preced creația și ajung periodic să o reintegreze, purificând-o, nu se
rezumă niciodată doar la aspectul catastrofal, ci îi adaugă noi latențe, prin
ele o nouă umanitate stă să apară. “dacă „formele” nu ar fi regenerate prin periodica lor reabsorbire în ape,
ele s-ar măcina, și-ar istovi posibilitățile creatoare și s-ar stinge
definitiv.” (Mircea Eliade, Tratat
de istorie a religiilor). în
cazul personajului nostru, manuscrisul lui este luat de ape, împreună cu lumea
așa cum o știa, și în locul lui apare o scriere nouă, dintr-o lume nouă -
jurnalul scris în/ din absența ei, în care istoria familială se îmbină cu
prezentul fabulos, cu moartea tronând peste lume și ape.
o nostalgie a
teluricului, a palpabilului, potrivnică uitării acvatice, maniera în care EL se
poziționează în lume/ în relație căpătând odată cu trecerea paginilor un aspect
dialogal, dual, mitic (“pe tine te iubește apa. Pe mine mă iubește
pământul.”- dar până la urmă femeia a fost mereu asociată lichidității/
scurgerii/ simbolismului acvatic, spre deosebire de evidențele/ structurile/
fundamentele masculine).
nu mă “întind” prea mult, pentru că Îmblânzitorul apelor nu-i chiar genul de roman povestibil (deși de
multe ori, atmosfera e una de basm), e un roman pentru care trebuie doar să fii
stârnit. pentru mine a fost un argument că se pot scrie și la noi romane care “să te țină”, și altfel decât
minimalist, și altfel decât înfipte în realismul unei tranziții fără sfârșit
sau în comunisme “post-”; și
dacă spun magic, asta nu înseamnă
mereu strălucitor; e vorba mai degrabă despre ceea
ce e “trecut sub tăcere, făcut invizibil, acoperit…” (Rosemary Jackson).
