joi, 19 mai 2011

De partea cealaltă a geamului


falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul
cel mai cert și mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru
...”
Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău

Citatul ales de Cristina Nemerovschi în deschiderea romanului Sânge satanic ne avertizează de la bun început că tărâmul narativ în care vom pătrunde a fost modelat cu ciocanul nietzschean, din punct de vedere etic, iar singura validare estetică, post-literară, o mai constituie doar emoția, gradul de intensitate al trăirilor pe care le provoacă în cititor. Asistăm la o revoltă a Sinelui împotriva valorilor, obiectivelor și restricțiilor de tip parental, împotriva Supraeului social, aspru, punitiv, ce trebuie distrus, atacat. “Nu am criterii, nu am principii, trăiesc doar pentru plăcerea de moment, pentru frumusețe, pentru iubire, pentru ură, pentru răzbunare, pentru a desfide legile universului pe care toți orbii le urmează” – oameni ce încearcă să mascheze “lipsa” oribilă, lipsa unor caracteristici definitorii, “lipsa” unor trupuri purtate funcțional de o ființă bolnavă, pe moarte. O existență impersonală, de marionete, de sclavi, de oameni îngrijorați, preocupați, obosiți, maturi, resemnați.

Asistăm la o inversare a stadiilor existențiale kierkegaardiene, la o abandonare a eticului și a religiosului pentru estetic. În lipsa unor opinii întemeiate, “le alegem pe alea care se potrivesc personalității noastre, care ne atrag. Totul se reduce la o chestie estetică.” Caracteristice pentru acest stadiu existențial sunt trăirea în imediatul clipei și al simțurilor, o viață de aventurier rătăcitor, în care fugi de tot și de toate, fără puncte de reper, demonicul (spiritual și senzual), melancolia și neliniștea provocată de tragicul existenței, trăirea în imaginație. Pe toate le putem recunoaște cu ușurință la M, personajul principal al romanului Sânge satanic, romanticul nocturn, luciferic (“cea mai mișto ființă care a existat vreodată pe pământ”). Satanismul său este prometeic, metaforic, corespunde părții teribiliste din noi – individualistă, rebelă, anarhistă – părții ce se redescoperă întru animalic, în instinctualul netrucat de umanitate, inocent. O existență ce își asumă până la ultimele consecințe moartea lui Dumnezeu, o existență lipsită de substanță, rea (potrivit neo-platonismului creștin răul este lipsit de substanță); Tot ce avem și Nimic în același timp.

Un roman al furiei provocată de dinamica sine (M) – obiect (R), slăbiciunea erotică din cauza căreia sinele se simte expus, lipsit de apărare, devenind agresiv (tristețe, moarte, iubire, slăbiciune, R, adică lirism). Iubirea este resimțită ca un fel de aneantizare (“Simt că în fiecare zi care trece îmi explodează bucăți din corp, se evaporă și dispar pentru totdeauna.”), încurcă totul, reprezintă obstacolul ultim din calea libertății totale, te atașează (de propria ființă și de ființa ta reflectată într-un celălalt) de ceva contingent, de ceva ce nu îți poate fi de-ajuns, ceva ireal. Un roman al violenței (“i-aș electrocuta, le-aș tăia gâtul cu un ciob, i-aș împinge sub roțile mașinilor, Fuck the world”), a cărei origine se află într-un sentiment de sine anesteziat (“pentru că vroiam să simt”), după principiul mă tai, simt, deci exist. Un roman în care sunt înregistrate întâmplări și senzații “sparte în cioburi”, clipe moarte din care a mai rămas doar scheletul, al nostalgiei originilor, a existenței larvare, lipsită de determinații, în care nu eram decât “un morman de carne și sânge așteptând să primească sens și viață.” Un roman solipsist (așa cum îi stă bine oricărui roman scris la persoana întâi), într-un univers ficțional ale cărui trăsături se modifică în funcție de trăirile personajului principal, într-o lume “afectată” de ce crede, de ce simte M („Am o iubită R., și un iubit B. Mă văd pe mine reflectat în ei, așa cum și ei supraviețuiesc într-un fel datorită mie, prin mine”). Subiectul este condamnat de însăși subiectivitatea sa la lipsa de perspectivă, de obiectivitate (“nu îmi pot privi viața din afară”).

Experiența din tramvai, în care M conștientizează izgonirea din paradisul copilăriei și poziționarea sa “de partea cealaltă a geamului” în ceea ce privește raportul cu lumea, îi marchează existența definitiv, constituindu-se într-un simbol al vieții ca un roman, care durează doar pentru că a fost scrisă.

(Cristina Nemerovschi, Sânge satanic, ed. Herg Benet Publishers, 2010.)

vineri, 13 mai 2011

Rudolf Bultmann – Kerygmă și Mit


Pentru cei nefamiliarizați cu teologia contemporană, Rudolf Bultmann (20 august 1884 – 30 iulie 1976) este cunoscut mai ales pentru conceptul/procesul de demitologizare la care supune textul Noului Testament – înlăturarea iluziei de obiectivitate a mitologiei neo-testamentare și traducerea ei în termeni existențiali.

Potrivit teologului german, cosmologia Noului Testament rămâne una esențial mitică (lumea este structurată pe trei paliere – cu pământul în centru, cerul deasupra [lumea lui Dumnezeu și a ființelor cerești] și lumea de dincolo dedesubt [iadul]). “Până și pământul este mai mult decât scena evenimentelor naturale...El este scena activității supranaturale a lui Dumnezeu și a îngerilor săi, pe de o parte, și a lui Satan împreună cu demonii săi, pe de alta.” Într-o astfel de lume, omul nu deține controlul propriei sale vieți. Stările insuportabile sunt dezumanizate, sunt interpretate ca “diabolice”, nu au nimic de-a face cu natura umană, am adăuga noi (psihanalizând). Kerygma, propovăduirea neo-testamentară are în centrul ei “evenimentul mântuirii”, însă, caracteristicile evenimentului soteriologic sunt prezentate dintr-o perspectivă mitică:
- “la împlinirea vremii”, Dumnezeu își trimite Fiul în lume, o ființă divină pre-existentă, care apare pe pământ ca om (Galateni 4, 4; Filipeni 2, 6u. ; II Corinteni 8, 9; Ioan 1, 14 etc);
- el moare asemeni unui păcătos (II Corinteni 5, 21; Romani 8, 3), pe cruce, realizând astfel răscumpărarea pentru păcatele omenirii (Romani 3, 23-26; 4, 25; 8, 3; II Corinteni 5, 14,19; Ioan 1, 29; I Ioan 2, 2 etc.);
- învierea sa marchează începutul catastrofei cosmice;
- moartea și consecințele păcatului sunt desființate (I Corinteni 15, 2u.; Romani 15, 12u.), iar puterile demonice sunt deposedate de puterea lor (I Corinteni 2, 6; Coloseni 2, 15; Apocalipsa 12, 7u. etc.);
- Hristosul înviat este înălțat la dreapta lui Dumnezeu în ceruri (Fapte 1, 6u.; 2, 23; Romani 8, 34 etc.) unde este făcut Domn și Rege (Filipeni 2, 9-11; I Corinteni 15, 25);
- el va veni din nou pe norii cerului completând lucrarea de mântuire, iar învierea și judecata omenirii vor urma acestui eveniment (I Corinteni 15, 23u., 50u.u etc.);
- păcatul, suferința și moartea vor fi în final desființate (Apocalipsa 21, 4 etc.);
- toate aceste evenimente erau preconizate că se vor întâmpla foarte curând (Pavel credea că va trăi pentru a le vedea [I Tesaloniceni 4, 15 u.u; I Corinteni 15, 5u.; cf. Marcu 9, 1]);
- toți cei ce aparțin Bisericii lui Hristos și s-au alăturat Domnului prin Botez și Euharistie sunt siguri de învierea spre mântuire (Romani 5, 12u.u; I Corinteni 13, 21u.u, 44b u.u), doar dacă nu o vor pierde printr-un caracter nedemn;
- credincioșii deja gustă din primele roade ale mântuirii, Duhul lucrând între ei (Romani 8, 23; II Corinteni 1, 22; 5, 5), aducând mărturie despre înfierea lor ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 15; Galateni 4, 16) și garantând învierea lor finală (Romani 8, 11).

Această viziune mitologică asupra lumii și a destinului ei face kerygma creștină incredibilă pentru omul modern. Dacă mai dorește să aiba vreo relevanță, teologul trebuie să realizeze demitologizarea kerygmei, pentru că “nu este nimic specific creștin într-o asemenea perspectivă”.

Miturile reprezintă doar aspectul exterior, imaginile istorice, prin intermediul cărora omul exprima înțelegerea pe care o poseda despre sine și lumea înconjurătoare. Felul în care teologul german interpretează mitologia datorează mult distincției pe care acesta o face între Historie – istoria ca reconstruire științifică a evenimentelor trecutului - și Geschichte – impactul existențial al istoriei în contemporaneitate. “Mitul ar trebui interpretat nu cosmologic, ci antropologic, sau și mai bine, existențial.”

Teologia lui Rudolf Bultmann rămâne cristologică în esență, însă, abandonează mitologia apocaliptică de sorginte iudaică sau gnostică. Existența creștină este fundamentată pe dragostea și sacrificiul cristic, pe distanța pe care o ia față de “robia” vizibilului. Evenimentul escatologic devine o realitate prezentă iar “propovăduirea crucii” o istorie asumată, în măsura în care este interiorizată.