la grande bellezza

la început este viața. sunt cadrele în care aceasta pulsează. și parcă vrând să ne amintească de clasicele cinematografiei italiene, cu inevitabili precum antonioni sau fellini, paolo sorrentino mizează și el pe capacitățile de seducție ale frumuseții clasice, ale armoniei care vine din voluptate, ca apogeu al vieții, cu accente alternând între hedonisme estetice și carnale. aici este comedie, opulență, este glamour – sunt oameni într-o lume a reprezentării, cei care prin teatral căută inventare de sine, aici frumusețea este întotdeauna materială, păstrată în muzee, referent mumificat care să țină încă povestea. la început corul feminin transformă tragedia existențială a turistului asiatic într-un spectacol de operă prin care șirul raționamentului deductiv - conștiința faptului că vom muri – este fisurată la modul artistic. pentru că neajunsurile morții vin nu atât din faptul că ar fi ceva monstruos, un eveniment îngrozitor, ci pentru că este nonfigurativă, abstractă, adică plictisitoare.

la grande bellezza este până la urmă un film despre romanitate, despre ce ar mai putea să însemne ea, al unei clase sociale aflată într-un declin evident care încearcă să reflecte o estetica de clasă de vizitat (ca la muzeu), dar de nereprezentat (roma e orașul unei specii pe cale de dispariție). unii au numit filmul lui sorrentino un la dolce vita tehnicolor, însă, personajele sale principale nu mai sunt imaginile juvenilizate ale starurilor din anii 50-60, cu tinerețea ca referent central. jep gambardella, cum îi spune și ramona la un moment dat, nu mai este un tinerel. declinul poate că e elegant, dar este totuși declin, cu toate că bătrânii vor să-și trăiască și vârsta a patra. în romanul lui sienkiewicz, quo vadis, avem prezentată poate cea mai frumoasă sinucidere din întreaga literatură; cu patricianul moare o civilizație, dar chiar și cu artificii stilistice, consecințele unei morți reprezintă până la urmă o apocalipsă, ceva moare pentru ca altceva să o ia din loc (pentru autorul polonez era creștinismul). 

 

este nevoie de moartea femeii pe care jep a iubit-o cu adevărat în tinerețea reală (nu una regenerată cu apă vie, adică excesiv), dar care l-a părăsit inexplicabil, de întâlnirea cu urâțenia sfintei (tot creștinismul), ca ideologia trupului “controlat, cultivat și manipulat” (dale b. martin, the corinthian body) să fie pusă la îndoială, ca indicatorii de statut să fie, dacă nu inversați precum în retorica paulină, măcar fisurați prin tratarea în cheie ironică. e vorba despre o cultură și o civilizație (europeană?) aflată în blocaj (ca și jep gambardella, nu își mai poate scrie povestea), care trăiește încă după imagini care se vor a reflecta ideea, care nu vrea să știe că o existență supraindividuală nu a existat niciodată și că frumusețea-în-sine (la grande bellezza) e lipsită de principalul ei atribut metafizic – nu durează.

 

sex fiction

am vrut sexualitate din care să dispară figura de stil (metafora mai ales), o tehnologie a juisării, cu organe mașini care trebuie să dea randament. femeile și-au dorit o lume a reprezentării (the look—the style—the difference), bărbații au visat la roboți. și așa, femeia starletă nu a mai putut schimba o iotă din text. ceea ce va să fie sunt erecțiile nesfârșite. până în ziua aceea ne vom nevoii la canonul virilității, ca o datorie eternă. 

  

la dezordinea erotică se răspunde cu o teologie orgastică, prin care corpul este răscumpărat, dar “cu teologia orgastică se întâmplă ce se întâmplă cu toate teologiile: baia purificatoare a crizei voluptoase este la fel de inaccesibilă ca și absolutul.” iată îndreptarul acestei teologii:

-          sex nu mai înseamnă diferență, genitalul e referința.

-          tirania genitalului operează cu o triplă reducție: (i) sexualitate = organe/ plăceri genitale; (ii) erotism feminin = dotare sexuală masculină; (iii) sex masculin = pulă (ca în The Naked Gun, în care pentru a se “proteja”, Leslie Nielsen îmbracă prezervativul).

-          “fie și cururi, spun ei, dar pătrunse de un simț al mântuirii, putem vedea orice cu condiția ca sensul să domine imaginea...”

-          nu goliciunea este păcatul, ci lipsa ei de semnificație, ca goliciune de transcendență.

-          pornografia e un sex-fiction în care femeile se fut în draci, o poveste futuristă a cărui acțiune se desfășoară în generația 3000+.

teologia orgastică este o teologie din care moartea nu avea cum să nu facă sens. satisfacerea lui înseamnă neant de plăcere pentru ea. “între coapsele femeii bărbatul nu poate fi decât trecător…” noua desfrânare nu e decât puritanism pe dos, în care sentimentalitatea anti-narativă pune în pericol scenariul genital, pentru că sentimentalitatea “nu are moment obligatoriu sau loc privilegiat, nu este așteptată niciunde...”.

-          dacă ți-am spus te iubesc și l-am exclus pe celălalt, dacă ți-am spus te iubesc și din acest moment pentru mine nu mai există nimeni (ergo, există dumnezeu?), tu trebuie să știi că îmi vei îndeplini toate fantasmele, că vei suplini toate creaturile excluse, intrând într-un regim totalitar.

-          sufletul a murit, trăiască genitalul (cu toate puterile celui dintâi). “bogăția individului, comoara inalienabilă căreia nicio instituție nu-i dispută proprietatea, singura parte din sine pe care nu o cedează muncii, calea sa de acces la fericire, cea care îl definește ca ființă privată este de-aici încolo genitalul.” 

 

să nu credem însă că teologia genitalului exclude capitalizarea, transformarea trupului într-o marfă, ca singură proprietate a noilor aserviți (condiția lor în sistemul dominat în ascuns de realitatea prostitutivă). Christopher Walken avea dreptate când îi spunea lui Tony, pe cale de a fi futut în cur, în Wild Side: “this is not about sex. this is about power.”

(Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, editura TREI, 2005).