apocrif (aka eu) a fost întrebat despre literatura de nișă (de ce am avea nevoie
de ea mai exact) și ca de obicei a(m) dat-o în diverse.
dacă îți arunci o
privire prin DEX, vezi că primul sens când vine vorba de termenul cu pricina
este așa: “adâncitură (dreptunghiulară, în formă de arcadă etc.) anume lăsată
într-un zid, în peretele unei sobe, la o mobilă etc., în care de obicei se
așază obiecte decorative, obiecte de uz casnic etc.” în afara pasiunii pe care
o am pentru afirmațiile terminate-n etc., limba a reușit în cazul ăsta
particular să-mi articuleze în mod fericit intuiția. adică – 1) literatura de
nișă se face cu piese mici, neesențiale, cel mai potrivit pentru ea e
diminutivul, cu literatura de nișă nu se va rezolva niciodată sărăcia din lumea
3 & problema încălzirii globale (“mărețele” îi provoacă uneori dezgustul,
dar cel mai adesea o lasă rece, vezi și catatonie). cum ar spune Roland
Barthes: “Nimic legat de vreun corpus: ci simple piese [corps].” 2) nișa este un loc în care te ascunzi și prin care uneori
scapi, o formă de izolare. până la urmă căutarea imposibilei originalități
pornește de la un fel de “retragere din lume” ficțională, de la o izolare de
tipul ăsta. pentru că scrierea trebuie să fie capabilă să funcționeze în
absența radicală a destinatarului. nu e ceva nou, e Derrida. 3) după cum se
poate observa, am deviat chestiunea “nevoii” înspre chestiuni mai topografice.
pentru că nevoia unei literaturi de nișă nu face mai mult sens decât nevoia
unei vacanțe în Jamaica, ori nevoia de a trage la bong, hedonisme, hibrizi
culturali etc.
despre ce au zis ceilalți aici.
