accentul nu e pus
pe metodă, ci pe stilistica crimei, pe aspectul ei emoțional. miza reală a
filmului o constituie mecanismele declanșatoare ale acestui fenomen. de aici
dezechilibrul narativ care vine din scene ce nu contribuie cu nimic la
transparență, fiind doar pauze în care ești trecut prin stare, în care
amprentele regizorale devin vizibile, stabilind puncte de contact cu
spectatorii fără a mai transmite și informația. doar senzații, convulsii ale
părților mai iraționale, reverii din
gâtul tăiat al realului. așa că nu pe context social, cu discriminare și incapacitate
de integrare a diferențelor, nu pe privațiuni sau abuzuri, ci pe halucinoze, pe
detaliile în care se caută acel ceva care să determine viziunea, pe maniera în
care sunt puse în act stările insuportabile se fundamentează de fapt filmul.
vezi posedare. vezi și entuziasm. “prin toţi aceştia divinitatea atrage
sufletele oamenilor ori încotro vrea, trecându-şi puterea într-un şir în care
fiecare atârnă de altul.” (Platon, Ion).
