un S.F bun, după
prestațiile cinematografice din ultimii ani, pare a fi un gen din ce în ce mai
greu de făcut. s-a pierdut el până și un Ridley Scott în labirintul unor idei
care s-au dovedit imposibil de dramatizat pentru a face cât de cât sens în
capul spectatorului. cu toții au rămas însă obsedați de estetica unui Kubrick
care, după jumătate de secol, rămâne geniul incontestabil al genului (aportul
lui Arthur C. Clarke la toată treaba asta nu va putea fi nici el subliniat
îndeajuns). adică – construirea de spațiu care îl locuiește pe personaj, și nu
invers + un accent pus pe vizual în detrimentul dialogului. dificultatea pentru
noii regizori de S.F nu o reprezintă atât caracterul epic al Odiseei spațiale, registrul metafizic în
care punea Kubrick problema (se poate regiza genial și în cheie minoră), cât
incapacitatea de a spune povești semnificative, pentru care scenariul să nu
lase impresia de anexă la un spectacol audio-vizual mai mereu impresionant. problema
este una comună pentru întreaga cinematografie contemporană – dacă regizorul nu
este la rândul lui și un excelent scenarist, pe băieții care și-au făcut din
asta o profesie nu prea mai poți să te bazezi (un Charlie Kaufman + încă câțiva
asemeni lui trebuie trecuți la capitolul excepții).
ăsta e de fapt și
neajunsul ultimului film al lui Joseph Kosinski – după ce construiește la modul
superb o Americă ruinată de invazia extraterestră (imaginată geometric, locul
monolitului fiind luat de satelitul artificial Tet, care îl înlocuiește pe cel
natural distrus de forțele cu scopuri exploatatoare, dar altfel obscure), face
din Jack și Victoria niște stâlpnici futuriști, un soi de ghizi turistici pe o
planetă devastată. și e ok așa până în momentul în care trebuie să ni se
livreze și o poveste, rezolvată la modul simplist, care să nu îi provoace migrene
spectatorului cu pop-corn în mână. Oblivion rămâne totuși o destinație de vizitat măcar o dată.
