„într-un duh
ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie
robi, fie liberi...” (1 corinteni 12,
13). pornind de la această comparație dintre ἐκκλησία și σῶμα își
construiește dale b. martin
interpretarea primei epistole către corinteni a apostolului pavel, pusă sub
titlul the corinthian body (yale
university press, 1995). pentru cei obișnuiți cu hermeneutica biblică, cartea oferă
din start altceva, fie și numai pentru faptul că avem un profesor de teologie
creștină preocupat în mod special de plasarea retoricii pauline în context
greco-roman. argumentarea pe surse păgâne va depăși în mod semnificativ atenția
acordată textului paulin propiu-zis. și dacă nu ești un băiat de altar, acesta
se va dovedi a fi și unul dintre punctele forte ale lucrării.
avem două mari
secțiuni: (i) ierarhia, cu - a) trupul în cultura greco-romană, b) retorica
trupului politic, c) organizarea trupului, d) limbi de îngeri în trupul lui
hristos, și e) corpul înviat; (ii) pângărirea, cu – a) trupul, boala și
pângărirea, b) sex, alimentație și pângărire în trupul corintian, c) pericolele
dorinței, și d) văluri profilactice.
prima secțiune începe cu o analiză a felului în care își
construia trupul cultura greco-romană, pentru că un trup nu este un dat (chiar
dacă cu înzestrări naturale), ci trupul se lucrează, în sens propriu chiar. să
ne aducem aminte de idealul platonician al tânărului educat cu mituri și
exerciții fizice (republica). o
ideologie a trupului guvernează estetica corporală greco-romană. “natural”
este ceea ce se află în conformitate
cu așteptărilor estetice ale clasei superioare. de la naștere, și chiar
dinainte, trupul trebuie să fie controlat, cultivat și manipulat.
“...modalitățile prin care tânărul trup să reflecte estetica corporală a propriei clase. cele care doreau să devină mame erau învățate cum puteau să se asigure că pruncii lor se vor naște cu înfățișarea și caracterul cuvenit; doicilor li se arăta cum să-l îmbăieze și să-l înfașe pe copil în așa fel încât micul trup să capete frumusețea aristrocatică corespunzătoare, iar instructorii de gimnastică erau sfătuiți de doctori și alți oameni de știință în privința tehnicilor de masaj care să asigure constituția corectă a trupului bărbătesc adolescent.” (pg. 25)
ideea principală
este că în locul dualismului ontologic (mintea și trupul aparțin unor realități
diferite), cu care a fost obișnuit occidentalul de filosofia modernă (de la
descartes încoace), o ierarhie de esențe este mai potrivită filosofiei antice. umorile,
fluidele sunt agenți/ aspecte ale economiei sociale; interacțiunea lor e descrisă în termenii luptei
politice. “medicul antic era
un economist al polis-ului corporal”
(pg. 31), în care trupurile
constituiau o expresie directă a statutului social. însuși apostolul pavel se
pare că a avut o problemă în acest sens, aspect care i-a îngreunat argumentația
în spațiile marcate de această ideologie. criticile care i s-au adus lui pavel
în corint (2 corinteni 10, 1; 10,
9-11) vizau neconcordanța vizibilă dintre „puterea” epistolelor și „slăbiciunea”
prestației sale fizice, originile acestor critici aflându-se în valorile și
ideologiile învățate la școlile de retorică. se pare că acestea aveau o
legătură directă cu trupul lui pavel, în galateni
4, 13-15 acesta admițând acest fapt. pornind de la mențiunea potrivit căreia, dacă le-ar
fi fost cu putință, galatenii și-ar fi scos ochii și i-ar fi dat lui, unii
interpreți au speculat că pavel ar fi suferit de un anumit tip de boală a
ochilor care ar fi făcut ca aspectul lui fizic să fie unul neplăcut. pavel
numește această diformitate fizică “un ghimpe în trup” (2 corinteni 12, 7). în orice
caz, aceasta reprezenta ceva rușinos pentru el, fiind un lucru de care se jena,
ca un indicator al unui statut inferior, compensat de puterea lui dumnezeu. “având
în vedere importanța pe care retorica greco-romană o acorda trupului,
frumuseții și vigoarei, aceasta constituia o problemă reală pentru pavel dacă
dorea să ajungă la oamenii care aderau la valorile transmise de educația
retorică greco-romană.” (pg. 54) pentru că într-o astfel de societate, puterea
și frumusețea fizică erau reflexii ale unui caracter nobil. mesajul transmis
poate fi unul admirabil, însă, dacă el nu se potrivește cu “realitatea” trupului,
oratorul însuși devine o țintă a ridicolului. criticii evidențiau slăbiciunea
trupească a lui pavel (fie că vorbim de boală, desfigurare sau simplă
infirmitate) ca un argument de necombătut pentru o slăbiciune de caracter a
acestuia.
polis-ul constituia un trup în care orice tulburare civică era privită ca un
simptom pentru boală. și în ceea ce îl privește pe pavel, preocuparea
principală în 1 corinteni este unitatea
bisericii – tot un trup, doar că de data asta, al lui hristos. familiarizat
cu retorica ce vizează concordia (și
purtând denumirea de homonoia),
apostolul o folosește împotriva rolului ei obișnuit, și anume acela de a
sprijini ideologia clasei de sus. problema lipsei de unitate a bisericii din
corint era cauzată de dispute în ceea ce privește statutul. “pavel vrea să pună
în contrast două lumi diferite: lumea retoricii și a statutului greco-roman,
însoțită de ideologia clasei superioare, și lumea cumva ascunsă a realității
apocaliptice proclamată în evanghelia lui hristos, care are propriul sistem de
valori, unul alternativ, și propria atribuire în ceea ce privește statutul,
care într-un sens “oglindește”
valorile „acestei lumi”, dar într-un
alt sens se opune și răstoarnă aceste valori.” (pg. 57) pneuma este raționalitatea divină care le oferă creștinilor (și
doar lor, ceilalți fiind numiți psychikoi)
o cunoaștere de natură esoterică, “lămurind lucruri duhovnicești oamenilor
duhovnicești” (2, 13). aceasta reprezintă o turnură a discursului paulin, prin
introducerea un mecanism total diferit de dobândire a statutului – posesia
cunoașterii duhovnicești – la care au acces doar creștinii. corintenii, pe care
îi caracterizează inițial ca fiind de condiție „joasă”, au de fapt un statut
mai “înalt” decât oricine din această lume (“noi avem gândul lui hristos” – 2,
16). retorica paulină este una extrem de încâlcită, modificând aceleași
statuturi în mod repetat, pavel având de fapt o audiență duală în minte – pe de
o parte, biserica din corint ca un întreg, și pe de altă parte, o anumită parte
a acestei biserici (“unii”, tines –
4, 18). retorica paulină trebuie să funcționeze ca o punte între aceste două
lumi, injectând adevărul realității apocaliptice și a discursului acesteia în
negura și iluzia unui discurs “al lumii” greco-romane, unul presupus unitar și
monolitic. în contrast cu retorica grecului educat, pavel îi opune acesteia “discursul
crucii”. apocaliptica iudaică, cu rezonanțele ei revoluționare, îi oferă lui
pavel această realitate alternativă. ceea ce adaugă acesta la portretul
apocaliptic tradițional este hristosul crucificat ca imagine centrală a
evangheliei, ca expresie a unui sistem de valori radical diferit. evanghelia
apocaliptică dezvăluie instabilitatea valorilor asumate de cultura
greco-romană, înlocuindu-le cu o lume în oglindă în care ceea ce este sus este
jos și ceea ce este jos este sus. astfel, folosindu-se de retorică pavel “argumentează cu putere împotriva puterii
retoricii. se folosește de ipoteze în privința ierarhiei și a statutului pentru
a răsturna statutul perspectivelor culturii greco-romane. și, în cele din urmă,
pretinde cel mai înalt statut pentru sine pentru a-i convinge pe cei cu un
statut superior din biserica din corint să-l imite pe el în a accepta poziția
unui statut inferior.” (pg. 67). făcând
acest lucru, pavel susține în mod implicit acel ceva de care ideologia clasei
superioare se temea cel mai mult – dezmembrarea ierarhiei stabile din trupul
politic și cosmic.
diferitele tipuri
de sciziuni (libertini vs asceți, gnostici/ proto-gnostici vs non-gnostici, “entuziaști” vs pavel, evrei vs neamuri, discipoli ai lui
apollo vs discipoli ai lui pavel) se reduc în fapt la una singură: creștinii dintr-o clasă socială superioară
(“puternici”) vs creștinii
din clasa de jos (“slabi”). arsenalul retoric paulin îi vizează pe cei din prima clasă, cei care
s-au “semețit”, având drept valoare “cunoașterea” (gnosis).
adepții unei libertăți radicale (cel puțin pentru cei suficient de înțelepți
pentru a ști cum să o folosească), pretind gnosis
în ceea ce-i privește, cunoaștere care-i învață să nu se teamă de zei sau
daimoni, aspect ce poate fi legat de un monoteism radical. nu sunt preocupați
de puritatea în ceea ce privește alimentația, atitudine legată de o anumită
depreciere a trupului. vorbirea în limbi comporta de asemenea implicații în
privința statutului în biserică. se pare că cei care puneau accentul pe darul
glosolaliei erau chiar cei “puternici”, aceiași care prețuiau și virtuțile
cunoașterii, cei care se “trufesc” (13, 4).
pavel ne apare drept cineva cu un statut superior, dar un statut
problematic din punctul de vedere al celor cu același statut. refuzul lui pavel
de a accepta ajutor material de la aceștia poate fi considerat drept o
încercare a apostolului de a-și menține autonomia și poziția sa de lider (a nu
fi considerat un client sau filosof de casă), fapt care se potrivește cu
strategia sa retorică de inversare a statutului. prin analogia tradiționala a
trupului, invocată pentru a întări statutul unei ierarhii care nu putea fi pusă
la îndoială, pavel pune sub semnul întrebării această ierarhie. în epistola
către corinteni (cap. 12-14 mai ales), pavel argumentează pentru o versiune a
trupului lui hristos în care indicatorii de statut sunt inversați, cu o mai
mare onoare acordată celor care în mod normal erau privite ca având un statut
inferior.
estetica
corporală paulină vizează
tot un corp lucrat, însă, un corp lucrat în sens duhovnicesc, potrivit unei estetici
a corpului înviat. în argumentarea sa pavel se folosește de un loc comun
pentru gândirea filosofică din acele timpuri – creaturi diferite există în
realități cosmice diferite, fiecare având un trup potrivit acelei realități și
compus din substanțe derivate din acea realitate. de notat este faptul că
apostolul folosește termenul de sarx
doar pentru ființele inferioare – oameni, animale, păsări și pești. extinzând
argumentul, acesta consideră că o astfel de ierarhie există și pentru trupurile
cerești. aici, schimbând terminologia, îl înlocuiește pe sarx (“carne”) cu
soma (“trup”), acest lucru
fiind necesar deoarece, mai târziu, va insista că trupul înviat este analog
“trupurilor” cerești, care nu sunt
compuse din “carne”. presupozițiile
pauline sunt foarte asemănătoare teoriei filosofice populare din acele timpuri,
care vorbea despre un “suflet astral”. ca și ceilalți filosofi, pavel asumă o ierarhie fiziologică a cosmosului,
însă, spre deosebire de majoritatea filosofilor greci, acesta nu vorbește
despre psyche (“suflet”), ci mai degrabă despre pneuma ca entitate comună ființelor umane și stelelor. ceea ce
ființele umane vor avea în comun cu trupurile cerești va fi întruparea într-un “trup
pneumatic”, un trup alcătuit doar din pneuma,
din care sarx și psyche au fost înlăturate. acesta este trupul ideal al creștinului,
construit potrivit unei distincții între ceea ce jean-yves lacoste numea “eu
empiric” şi “eu eschatologic”.
a doua
secțiune a cărții
lucrează cu cele mai puțin curate de care trupul se vede afectat. era și
firească o alternare a aspectului ideal al corporalității, cu ceea ce putem
numi concretitudinea sa tensionată, însoțită de problemele inerente, de genul “nu
săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (romani 7, 15). “felul în
care o societate concepe boala ne spune multe despre natura trupului în acea
societate.” (pg. 140). o etiologie a lipsei de echilibru (elemente/
umori) era considerată drept cauză a
bolilor la greco-romani. “sănătatea
este un fel de echilibru...” (galen). cei “puternici” operează cu logica echilibrului, relativ puțin preocupată
de pângărire sau invazie, în timp ce pavel operează cu logica invaziei, cu
anxietățile ei în privința purității și a granițelor ferme. dualismul
apocaliptic dintre duh și carne, însoțit de o demonizare a cărnii (“dorința
cărnii este moarte dar dorința duhului este viață și pace” - romani 8, 6), diferențiază în mod
radical perspectiva paulină față de ideologia clasei superioare.
porneia/ prostituata e considerată de apostol ca fiind reprezentativă pentru un
cosmos înstrăinat. trupul individual nu posedă un statut ontologic independent.
ființa prostituatei este definită prin prisma statutului ei de reprezentant al
cosmosului, în timp ce ființa creștinului este definită prin participarea în
trupul lui hristos. uniunea pneumatică dintre trupul creștinului și trupul lui
hristos este ceea ce îl definește pe creștin. “copulația între reprezentanții acestor două
trupuri cosmice pune în scenă o coliziune a unor lumi de semnificații: un raport intertextual.” (pg. 177). referitor la conștiință, potrivit textelor
antice, “conotația principală în
ceea ce privește cuvântul compus – syneidesis
– este aceea că omul este constituit în mod natural în așa fel încât, dacă
depășește limitele morale ale naturii sale va resimți în mod normal o durere
numită syneidesis.” (c. a. pierce). pentru pavel, din contră,
conștiința nu reprezintă un ghid moral sau o cunoaștere de sine în care să te
încrezi. aceasta poate fi și un ghid fals – o conștiință slabă se poate înșela în
ceea ce privește existența și puterea zeilor idolatrizați, dar ea poate fi
totuși întinată. gnosis este cea care
previne pângărirea, și care face diferența dintre puternici și slabi. pentru
pavel a avea gnosis constituie o
problemă de statut, nu de educație. gnosis
nu poate fi învățată, deci nu poate fi transmisă celor “slabi” de către cei „tari” (ori o ai, ori
nu o ai). cei slabi nu o au prin definiție.
pavel nu operează
cu aceeași inversare de statut și în privința femeilor. explicația trebuie
căutată în faptul că apostolul acceptă ca pe un dat concepția greco-romană
despre diferența dintre trupul bărbătesc și cel femeiesc, cel din urmă fiind
mai expus pângăririi. înainte de
apariția creștinismului sexul deja era privit ca o problemă. soranus, în a sa gynecology, se întreba dacă sexul face
bine sau rău trupului. dorința (epythimia)
îmbolnăvește. cei îndrăgostiți sunt mereu palizi și slăbiți. în pofida
diferențelor de interpretare, cu toții cad de acord că actul sexual trebuie
îngrădit și controlat. “completa
abstinență poate să facă rău majorității, însă, prea mult sex face rău cu
siguranță tuturor.” (pg. 200). sperma (comună bărbaților și femeilor) constituie o distilare a fluidelor
celei mai importante părți a trupului uman (sânge și pneuma). pierderea ei era
echivalentul unei pierderi în putere. în cap. 7 al primei epistole către
corinteni pavel este preocupat de constrângerea și controlul dorinței (2, 5, 9,
36). mai târziu clement din alexandria avea să distingă între dorință (epithymia), ca fiind rea, și dragoste (agape), scopul căsătoriei fiind pentru
acesta doar nașterea de copii. “idealul nostru este să nu mai simțim dorință
deloc”, spune apologetul creștin. pentru pavel dorința sexuală și pasiunea sunt
străine pentru un creștin (vezi 1
tesaloniceni 4, 3-5). din contră, funcția căsătoriei este tocmai aceea de a
stinge dorința. “în dualismul etic și cosmic paulin, dorința, asemeni oricărei
boli, este ilustrată ca fiind un agent străin, cu totul ostil, pângăritor, care
amenință trupul. și, ca orice boală, trebuie înlăturată din trup în întregime.”
(pg. 217).
bărbatul este
măsura tuturor lucrurilor. femeia nu există ca o categorie ontologică
distinctă. excesul de sânge (în piept, considerat de unii drept sediu al
raționalității) le plasează pe acestea mai aproape de irațional. androginia
este o manifestare a masculinității. pentru grecii antici, vălul, nu doar că
simboliza, ci constituia în mod efectiv o măsură de protecție pentru femeie,
ocrotind-o de atingerea, blamul și privirea celorlalți, excepția constituind-o
soțul și membrii apropiați ai familiei. dezvelirea are o semnificație sexuală
în cultura greco-romană, simbolizând de asemenea ordinea în raport cu haosul
potențial. „potrivit unei cosmologii antice, cosmosul apare pentru întâia oară
din haos atunci când zeus a aruncat un văl peste capul zeiței subpământene și a
luat-o de soție.” (anne carson). astfel, întunecata și lipsita de formă zeiță
htoniană, este transformată și redenumită gea.
profeția este descrisă adesea ca pătrundere a unei forțe în ființa umană. o
concepție «materialistă» despre profeție o putea asocia ușor cu un act sexual
(penetrare/ posedare). forța care le amenință pe profetesele dezvelite sunt îngerii
(“pentru îngeri” – 11, 10), care ar putea fi «tentați» de acestea (vezi facerea 6). femeia își pune vălul și se
situează astfel într-o poziție corectă din punctul de vedere al ordinii
sociale.
concepția despre
ierarhia cosmică își modifică atributele în creștinism, însă, esența ei este
privită ca imuabilă. și dacă studiul lui dale b. martin o expune hermeneutic pe
femeia creștină, aceasta nu trebuie să se neliniștească, pentru că la
consubstanțialitatea dintre sexe creștinismul nu va ajunge niciodată.
