există o idee numită patrick bateman, un fel de abstracțiune, dar nu și un eu real, ci doar o entitate, ceva iluzoriu, și, cu toate că-mi pot ascunde privirile înghețate și pot da mâna cu cineva și acel cineva simte niște mușchi care strâng mușchii lui și chiar rămâne cu impresia că stilurile noastre de viață sunt, poate, comparabile, eu pur și simplu nu exist. [bret easton ellis, american psycho].
cine este louis bloom [jake gyllenhaal]? că este un necrofag poate
fi încadrat la capitolul certitudini, însă, în cele ce urmează, nu fauna mi-am
propus să o documentez [chiar dacă nocturnă sau urbană]. faptul că
vine dinspre margini, acolo unde perspectiva permanentă a anihilării reprezintă pentru
cele-ce-sunt un indispensabil companion apofantic, de care îndepărtându-te
începi să construiești treptat valoarea, nu face altceva decât să îl plaseze pe
louis în postura celui înțelept [adică a celui ce își leagă cunoașterea de
palierul vizibilului, de imagini și obiecte, nu de inteligibilul filosofic, nu
cu mult mai real decât studiul miturilor]. pe tărâmul devenirii, al
ființelor definite de orizontalitate, animate de fluxul continuu al
capitalului, esteticul funcționează ca un element destabilizator pentru
cogito, curbează spațiul epistemologic în jurul său, ajungând în cele din urmă
să re-formeze canonul.
ecranul publicitar din primul cadru [a cărui absență
de informație se manifestă ca alb din punct de vedere cromatic], este și el un
spațiu care așteaptă să fie explorat, precum spațiul lunar [vezi al doilea
cadru], precum cele ce devin vizibile prin intermediul luminii
artificiale a orașului. personajul nostru va trebui să fie, deci, un aventurier, un
explorator a cărui mișcare pe teritoriu va face harta. louis bloom este
exponentul unei metode, metoda prin care individul își creează o lume în societatea
americană, capitalistă, și astfel se subiectivizează. marea realizare a
personajului lui dan gilroy, așa cum este el interpretat de gyllenhaal, este că
reușește să surprindă pura fetișizare a produsului [banul-în-sine], și nu o
fetișizare în dimensiunea ei hedonistă [plăcerea pe
care capitalul o procură]. în nightcrawler
nu facem altceva decât să asistăm la procesul prin care această metodă este
definită. acțiunile lui lou nu trebuie interpretate în cheia celui afectat de
tulburările psihicului, ci în cea a mașinii dezirante perfecte, al cărui scop
nu mai este juisarea, ci îndeplinirea programului [de aici și artificialitatea
personajului, ștergerea amprentelor emoționale]. să ne imaginăm că regizorul
american realizează aici critica unui sistem [ideologiei i te supui chiar și
atunci când te lași cuprins de neliniștile lui dubito] constituie o utopie etică. ceea ce este pus în scenă de
fapt are ceva din natura unei contemplații [până la urmă nu
asta a fost dintotdeauna natura filmului?], a celor bune de privit,
deconectate de la interdicții.
cine este louis bloom? lou este un patrick bateman [american psycho] înainte ca
acesta să devină bogat. pentru amândoi lucrurile se întâmplă ca în filme,
amplificate excesiv pentru un mare ecran imaginar. lou este întruparea
regizorului ideal, care pune în scenă filmul vieții, influențând evenimentul [și publicul
care participă la peripeție] în funcție de efectul calculat, cu orașul
transformat într-un imens studio de cinema.
