sâmbătă, 13 iunie 2015

eschiva [lui vlad drăgoi]



prea puțini sunt acei scriitori de ficțiune care au avut curajul să se oprească după prima carte, care au înțeles că ce urmează nu va reuși, în cel mai bun caz, decât să repete structurile, ideile, obsesiile debutului. în lucrurile spuse altfel nu vei spune altceva. cel care te-a înțeles ca scriitor de la început nu va avea nevoie decât de un fragment, de câteva poeme pentru a-și da seama (o confirmare a înțelegerii anterioare de fapt) de zona în care te plasezi pe teritoriul literaturii în noua carte, între granițele pe care ți le-ai trasat în momentul în care te-ai decis că vrei să treci din tabăra lectorului în cea a scriitorului. vlad drăgoi a publicat anul acesta un nou volum (de poezie), eschiva, un volum pe care trebuie să spun de la bun început că nu l-am citit. care ar mai fi, însă, rostul teoriei din primele rânduri dacă ce ar urma ar fi un discurs despre o carte citită? totuși, nici pe lângă operă nu am putut trece. să vorbești despre o carte din care n-ai parcurs niciun rând constituie o trăsătură de geniu.

când am început să adun fragmentele disponibile pe net, fără a mă lăsa deznădăjduit de puținătatea lor raportată la cuprinsul disponibil pe site-ul editurii, când am început să le citesc pentru a fi mai exact, primul cuvânt care mi-a apărut în minte, prin care doream de fapt să ajung la un fel de înțelegere, a fost fatic. despre acest concept care desemnează una dintre funcțiile limbajului în teoria lui roman jakobson am citit în eseul autorului cu același nume, lingvistică și poetică. chiar dacă nu sunt sigur nici în momentul de față că am înțeles foarte bine la ce se referă exact teoreticianul (poate și pentru că nu am mai citit nimic altceva scris de acest autor), am rămas cu certitudinea că extrapolând, dacă încerc să înțeleg în cheie fatică funcția poetică (și existențială până la urmă a unei scriituri care se naște în inima cuiva) din volumului lui vlad drăgoi, se ridică vălul de pe mintea mea. pentru că ce face cel prins în limbaj atunci când se folosește (chiar și fără să știe, cu atât mai mult) de funcția fatică? atrage atenția interlocutorului, își confirmă că acesta rămâne în continuare atent, se folosește de formule ritualizate într-un dialog care își propune un singur lucru – să prelungească o comunicare. adică să nu rămâi singur. “copil frumos şi cuminte,/ ce te-ai mai bucura tu/ dacă în goana bărcii pe canal/ distrasă ţi-ar fi doar ţie privirea/ spre bâtlanul sătul/ care, după stingerea treptată/ a zgomotului de maşinărie,/ cu multă linişte în piept/ o să aştepte, acolo sus pe cracă/ însingurarea adusă de noapte.” chiar dacă și-ar dori altceva, cu cine se identifică autorul îmi pare a fi evident, funcția poetică îndeplinind rolul “zgomotului de mașinărie”, o alteritate firavă atunci când o compari cu deplinătatea liniștii ipostaziate de o pasăre, dar o alteritate care își îndeplinește cu succes rolul, căreia îi putem da o formă, îi putem trasa un parcurs, care nu ne lasă singuri. prinși în limbaj cu toții ne supunem imperiului interpretării, însă, faptul că singurătatea constituie o temă scoasă la vedere ține de o dispoziție prin care scriitura lui vlad drăgoi se justifică (în sens religios aproape), părăsind acel teritoriu al artificialității în care alți autori au ales să locuiască.

sunt opere scrise fără sau contra cititorului, prin care autorul își dorește dispariția din orizontul lecturii, prin care, părăsit fiind de receptor, să nu își mai aibă sensul, izbăvit în sfârșit de povara de a mai scrie. sunt și opere scrise dintr-o multiplicare a nevoilor care pot fi îndeplinite în cele din urmă doar de cineva care îți seamănă, opere scrise din nevoia unui cititor; nu de înțelegerea acestuia, nici chiar de lauda sa, ci de simpla prezență, ca atunci când nu poți ieși la o terasă decât dacă mai vine și altcineva cu tine, alături de care să poți pune în mișcare ritualul fără sens al comunicării (maieutica platoniciană a fost întotdeauna mai aproape de teatru decât de metoda filosofică). din această ultimă categorie (încă) face parte și scriitura lui vlad drăgoi. nu pentru că ar vedea în condiția umană ceva care să aducă cu demnitatea; frumusețea, dacă apare în fața ochilor, are mai mereu un caracter periferic, involuntar, care nu le este la îndemână celor prinși în limbaj. scriitura lui vlad drăgoi are nevoie de altcineva pentru că, la limită, apropierea (cu distanța pe care o presupune) e de preferat, chiar dacă împotriva ta, cunoașterea de sine fiind o idee teribilă. “dacă s-ar deregla fibra dimensională/ şi aş ajunge să stau la bere eu cu mine/ la început ar fi, cred, bine/ pe urmă aş realiza/ cu cea mai urâtă frică/ că mi se vrea totuşi răul.”