cum deja am fost
etichetat ca anti-semit, ceea ce voi scrie nu ar trebui probabil să mai
surprindă: despre regimul
nazist se poate spune orice, dar că nu a fost unul frumos, nu se poate spune. “visul nazist de
a crea, prin intermediul purității și a sacrificiului, o lume mai frumoasă.” [peter cohen, undergångens
arkitektur (1989)]
de fiecare dată
când cineva “îndrăznește”
să facă o comparație între comunism
și fascism [deși când pronunți cuvântul ăsta de fapt nazismul ți se plimbă prin
cap], vine altcineva să îți arunce cu piatra bunului simț în față. dacă schimbi
mai multe replici cu el, îți dai seama că este la rândul lui “simpatizant”, adevăratul motiv pentru care comparația îl doare.
orice revoluție, pentru a putea fi pusă în mișcare, are nevoie de dușmani [că
sunt dușmani de clasă sau de rasă nu are vreo importanță decât pentru cei
cărora le plac eufemismele; că
este burghez, moșier, evreu, țigan sau palestinian, adversarul trebuie să
existe], binele nu există decât într-un sistem maniheist. nici în capitalismul “democratic” lucrurile nu stau altfel, și în niciun regim creat
de mintea omului altfel nu va fi [istoria crimei se suprapune cu istoria
omenirii; dacă aș fi cinic
până la capăt aș pune în loc de istorie, evoluție]. ideea e că dacă din “clasă” tot nu putem [și nu vom putea] să ieșim, măcar să
mai scoatem din când în când capul pe geam, puțin aer proaspăt nu strică
niciodată.
