ca prin oglindă

1.1 „și scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit saul.” (faptele apostolilor 7, 58)

primul contact gramatologic (ca opus pneumatologicului la derrida) al lui pavel cu μαθητὰς Χριστιανούς, a fost pe vremea când el își zicea saul și era un νεανίου (fapte 7, 58), termen care îl desemna pe tânărul aflat între πρωτογένειος (adolescent) și ἀνήρ (bărbat), adică până în 40 de ani. detaliul va părăsi statutul de irelevant, făcându-se semnificativ în devenirea marcată de drumul damascului. conform teoriei psihologice și antropologice kantiene, vârsta de 40 de ani este cea mai importantă, pentru că atunci își dobândește omul definitiv caracterul. pavel era educat (contactele sale cu retorica și filosofia, mai ales stoică, sunt evidente, iar la capitolul dialectică și exegeză rabinică, poate fi numărat între geniali), iar exemplele și instrucția te ajută să dobândești lucruri, dar încă în ceea ce a fost numită - “starea oscilantă a instinctului.” (kant). din acest punct de vedere, pavel era încă lipsit de caracter, nu trecuse prin renașterea care îl întemeiează, adică nu apucase să își promită solemn lucruri.

1.2 "cine eşti, doamne?" (faptele apostolilor 9, 5)

relatările din fapte 9, 1-25, respectiv 22, 1-12 și 26, 9-20 sunt unele care, prin intermediul recontextualizării, aparțin unui autor ce “știe cum să se folosească de licența literară” [f.c. baur, paul the apostle of jesus christ], fiind o creație a lui luca (pavel nu își descrie niciodată convertirea în mod direct). tradiția privind convertirea acestuia din fapte poate fi abordată de pe diferite paliere interpretative, recontextualizându-i experiența, în funcție de ce vrea să-i facă autorul celui care aude/ citește. textul, din momentul în care prima literă se va fi scris, chiar dacă literă moartă, e singura manieră în care omul se înțelege/ este făcut înțeles. lacan avea dreptate, între eu și celălalt se află întotdeauna limbaj. iluzia referinței nu poate fi părăsită. 

meir sternberg [the poetics of biblical narrative] identifică 5 tipuri de variații posibile în cadrul unei construcții repetitive, cum este cea din faptele apostolilor – (i) amplificarea, (ii) suprimarea, (iii) interpolarea, (iv) transformarea gramaticală și (v) substituția. discrepanțele dintre relatările privind convertirea lui pavel sunt evidente: de la amplificări (trecutul său ca fariseu și activitatea de persecutare a creștinilor), până la suprimări (rolul lui anania), de la interpolări (vocația viitorului apostol, comunicată într-o versiune prin intermediul unei epifanii, iar în alta doar lui anania), până la transformări gramaticale (de la rolul pasiv din 9, 6, la cel activ în 22, 10) și substituții (discursul din capitolul 22 culminează cu experiența extatică avută de acesta la templul de la ierusalim, necunoscută cititorului din capitolul 9, această scenă având menirea de a o înlocui pe cea a persecuției din 9, 19b-30). s-a vorbit în acest caz despre existența unei versiuni tradiționale, care stă la baza capitolului 9 din fapte, din care naratorul redactează mai apoi două variante în fapte 22 și 26.  

potrivit lui daniel marguerat [the first christian historian: writing the 'acts of the apostles'], problema relatărilor multiple în lucrările lui luca este una ce merită o atenție specială, de vreme ce, fenomenul episoadelor narative repetate este un procedeu des folosit. istoria înălțării este relatată în două variante (luca 24, 50-51; fapte 1, 9-11), evenimentele legate de întâlnirea dintre petru și corneliu sunt prezentate, de asemenea, de trei ori între fapte 10 și 11, și încă o dată la întâlnirea de la ierusalim (15, 7-11), iar “decretul apostolic”, promulgat în cadrul acestei întâlniri (15, 20), este duplicat în 15, 29 și în 21, 25. pe lângă episoade repetate, cititorul faptelor apostolilor poate observa și o repetiție a scenariilor narative. de la capitolul 2 la 5 ne este prezentat, de patru ori, același model structural tripartit (2, 1-41; 3, 1 - 4, 4; 4, 5-31; 5, 17-40) – (i) un eveniment, (ii) urmat de un discurs interpretativ al lui petru, (iii) urmat, la rândul lui, de un efect contrastant asupra auditoriului (pe de o parte, opoziția liderilor religioși, iar pe de alta, suportul oamenilor de rând). începând cu capitolul 13, misiunea paulină este guvernată de următoare schemă – pavel predică în sinagogă, dar ca urmare a respingerii violente a mesajului său, se adresează mai apoi prozeliților și celor dintre neamuri (13, 42-51; 14, 1-6; 17, 1-13; 18, 1-7 etc.). asistăm la un fenomen de exces narativ, de care luca se folosește mai mult decât orice autor al noului testament. “alegerea unei astfel de proceduri denotă o strategie narativă, iar această strategie servește un țel de natură teologică...o dialectică a identității și a diferenței este comunicată prin intermediul interacțiunii literare dintre similitudine și deosebire.” (daniel marguerat). fiind redactată la persoana a III-a (dintr-o perspectivă extra-diegetică, în timp ce perspectiva retrospectivă din fapte 22 și 26 este de natură intra-diegetică – g. genette), narațiunea din fapte 9 nu este doar prima în ordinea textului, ci prima în ierarhia autorității narative. cele trei versiuni se completează una pe alta potrivit principiului diferenței, și nu al coincidenței. de asemenea, fiind apologii, în cele două relatări pe care luca i le atribuie lui pavel, istoricul îl autorizează astfel pe apostol în a-și investi subiectivitatea în maniera unui orator care se folosește de episodul convertirii în manieră argumentativă. fiecare versiune are o temă teologică specifică: (i) în fapte 9 este biserica. saul este supus nimicniciei, semnelor morții, pentru a-și căpăta o nouă identitate, proces în care anania are rolul de mediator (“stabilirea unei medieri eclesiastice în transformarea lui saul” - daniel marguerat). (ii) în fapte 22 este iudaismul lui pavel. apostolul își declară credincioșia neîntreruptă față de tradiția iudaică.  (iii) în fapte 26 este cristologia. rolurile secundare în ceea ce privește misiunea lui pavel sunt diminuate (până la dispariția completă a lui anania), deoarece mandatul său vine direct de la hristos. 

dinspre pavel aproape nimic. doar luca face istorie, demersul său fiind unul eminamente apologetic. pentru că în joc este autoritatea lui pavel. principiul enunțat în fapte 1, 21-22; 10, 41, prezintă o concepție despre autoritatea apostolică care o putea pune la îndoială pe cea paulină. din această perspectivă trebuie privite îndoielile inițiale ale ierusalemiților privind apostolatul paulin, care trebuie să beneficieze de o concesie din partea iudeo-creștinilor, potrivit căreia apostolatul poate fi obținut și prin intermediul vedeniilor și a viziunilor. „autoritatea lui pavel, având în vedere circumstanțele în care a fost scrisă cartea faptele apostolilor, nu poate fi legitimată decât prin intermediul autorității lui petru.” (f.c. baur). vezi episodul convertirii lui corneliu și vedenia lui petru. e nevoie ca miracolele să se țină lanț, pentru ca misiunea paulină să fie justificată în rândul bisericii ierusalemite. drumul damascului se dovedește apologia lucană prin care apostolatul lui pavel se cere inaugurat.

lumina este o caracteristică comună a teofaniilor (psalmul 27, 1; 77, 17; isaia 9, 1; 42, 16; 60, 1,20; miheia 7, 8). la fel și a cădea la pământ (iezechiel 1, 28; daniel 8, 17; apocalipsa 1, 17). potrivit lui alan f. segal [paul the convert: the apostolate and apostasy of saul the pharisee] convertirea lui pavel trebuie înțeleasă mai ales ca o chemare profetică. cea mai provocatoare este paralela cu experiența profetului iezechia, cel care are viziunea chipului slavei domnului (iezechiel 1, 28). ceea ce face specială experiența lui iezechiel este că acesta are viziunea a ceva ce pare a avea chip de om (1, 26). iezechiel îi dă denumirea de kavod – slava lui dumnezeu (1, 29), ce poate fi interpretat ca un termen tehnic pentru aparițiile sub formă umană ale lui dumnezeu (vezi ieșirea 23, 20-21; 24; iezechiel 1; daniel 7).  acest titlu nu îi este acordat în mod explicit lui hristos în noul testament, însă, sunt anumite pasaje în care doxa (slava) îi este atribuită/ asociată acestuia (iacov 2, 1; 1 corinteni 2, 8; romani 6, 4; 9, 23; filipeni 4, 19; efeseni 1, 18; 3, 16; coloseni 1, 27; 2 corinteni 4, 4; evrei 1, 3). conform anumitor tradiții iudaice, adam, în înfățișarea sa prelapsariană, poseda chipul lui dumnezeu (eikon), o formă glorioasă pe care umanitatea a pierdut-o în momentul în care adam a păcătuit. traducerea greacă a bibliei, septuaginta, identifică figura de pe tronul din iezechiel 1, 26 cu forma (eidos) omului, istoria filosofică a termenului putând fi datată ca începând odată cu dialogul platonician, parmenide. astfel, misticii evrei eleniști au putut interpreta această apariție ca fiind cea a omului ideal/ nemuritor. “alături de aceste tradiții se află noțiunea, mai relevantă în ceea ce privește creștinismul, că anumiți eroi pot fi transformați în îngeri ca parte a înălțării lor.” [alan f. segal]. enoh și moise reprezintă cele mai importante figuri non-creștine de divinizare/ transformare angelică. astfel, identificarea lui isus din creștinism cu apariția umană a lui dumnezeu nu e străină de contextul mistic și apocaliptic iudaic. pavel descrie “slava lui dumnezeu” (2 corinteni 3, 16 – 4, 6) în pasaje în care își descrie propria convertire, folosită ca model pentru experiența prin care credincioșii ajung să fie întru hristos. „pavel nu trebuia să fie un inovator religios pentru a postula o identificare între un erou reabilitat și imaginea kavodului, ca imagine cerească a omului, chiar dacă identificarea acestei figuri cu hristosul înălțat reprezintă în mod evident o dezvoltare specific creștină.” [alan f. segal].

1.3 “a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.” (2 corinteni 12, 4)

orbit de lumina/ slava divină, revelația cristică de pe drumul damascului se prezintă ca un “eveniment lingvistic” (viziunea orbește, dar e completată de auditio). “și s-a ridicat saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic.” [fapte 9, 8]. nu vedea nimic, iar nimicul era dumnezeu...[meister eckhart]. "a vorbi cu adevărat sau pe deplin în lumea noastră despre dumnezeu presupune evocarea unei prezențe cu totul misterioasă, vidă, nimicitoare." [thomas j. j. altizer, godhead and the nothing]. 

o convertire, precum orice transformare (interioară sau exterioară, materială sau spirituală), nu se ivește din neant. dacă cineva se convertește, acest lucru se întâmplă pentru că, la un anumit nivel, acesta a fost deja convertit, deoarece argumentele celuilalt au fost luate în seamă. charles talbert [reading acts] considera convertirea, în contextul mediteraneean antic (al unei varietăți de puncte de vedere, sisteme de valori, de religii și filosofii), ca fiind ceva inevitabil. convertirea este un proces dialectic al cărui punct culminant îl constituie acel moment în care convingerea unui alter devine superioară îndoielilor subiectului care se înțelege pe sine la persoana întâi. care este factorul declanșator al evenimentului ce schimbă mintea (μετάνοια) poate fi important pentru o istorie personală (sau universală, în funție de personaj), însă, din punctul de vedere al semnificației evenimentului generic al convertirii contextul tinde să devină irelevant, interschimbabil; nu trebuie să fie ceva dramatic, de cele mai multe ori “motivul” este cât se poate de banal (pentru convertirea în sine, pentru procesul unei convertiri, nu este important dacă pavel a fost lovit de un fulger sau a căzut în extaz, dacă era epileptic sau perfect sănătos, importantă este dialectica interioară prezentă de la “auzire” înspre “credință”; vezi romani 10, 17). nicio mențiune că pavel ar fi fost instruit în privința credinței creștine de discipoli sau de apostoli după convertire (pavel însuși subliniază că evanghelia sa este consecința unei revelații). trecerea foarte rapidă de la discursul anti-creștin la ipostaza de propovăduitor al evangheliei, împreună cu faptul că “figura umană a lui isus nu îl preocupă pe pavel; centrul atenției și al angajamentului său este hristosul înviat” [paula fredriksen, from jesus to christ], constituie indicii pentru faptul că, în linii mari, structurile hermeneutice ale semnificațiilor figurii mesianice profetizate în scripturile iudaice erau deja prezente în gândirea paulină. principala întrebare la care trebuia să afle un răspuns pavel era “cine ești, doamne?” (τίς εἶ, κύριε; fapte 9, 5), despre cum este hristos pavel dispunând de suficiente informații în vechiul testament. “credința sa în hristos nu se opune credinței lui israel, isus este mesia lui israel, iar făgăduințele făcute lui avraam nu sunt învechite; ele sunt doar extinse de acum și asupra neamurilor...” [francois brossier, pavel pe drumul damascului, în originile creștinismului]. “descoperirea că isus care a fost răstignit era de fapt viu se potrivește cu propriile mărturii ale lui pavel privind originea vieții sale creștine (galateni 1, 15-16; 1 corinteni 9, 1; 15, 8; filipeni 3, 7-11), fiind sursa unei noi înțelegeri a vechiului testament și a unei reinterpretări a iudaismului, și care constituie fundamentul teologiei sale.” [c.k barrett, acts 1-14: a critical and exegetical commentary on the acts of the apostles]. 

după toate probabilitățile, drumul damascului a durat mult mai mult decât suntem tentați îndeobște să credem (vezi galateni 1, 11-19). anii formativi ai lui pavel, ca și convertit, sunt petrecuți în cadrul bisericii dintre neamuri (siriană și elenistică). influența bisericii din ierusalim este aici destul de slabă. importanța comunității din antiohia, în care pavel devine creștin (adică este numit - fapte 11, 26) și își primește apostolia, transformând-o în bază misionară, nu a fost subliniată potrivit. ceea ce drumul damascului a sintetizat ca fiind miraculos (“în general, în cultura mediteraneeană, vocația religioasă era fundamentată adesea pe manifestarea divină față de o persoană.” - charles h. talbert, reading acts), în comunitatea antiohiană s-a petrecut în mod firesc. dacă ținem seama că, potrivit unui eusebiu de cezareea (istoria bisericească), luca, cel care e pus la originea faptelor apostolilor, era originar din antiohia, semnele încep să se înmulțească.  

lacanian vorbind, cuvântul lui dumnezeu este cuvântul unui dumnezeu care vorbește mereu fără a spune vreodată ceva (precum în cazul lui schreber), un dumnezeu care nu este mort, ci inconștient. „dumnezeu este un cuvânt, un cuvânt ne-exprimat.” [meister eckhart]. doar cele corporale ies din sine, încercând să-l redea pe dumnezeu prin gesturile lor, prin semnele pe care și le fac, prin icoane statice sau în mișcare, dar pentru corporal dumnezeu rămâne de ne-exprimat. asta nu înseamnă, însă, că acestea sunt și scutite de la pătimirea de a încerca veșnic acest lucru, versiune creștină a mitului lui sisif.

 

punctul luminos

ce este cartea pentru un autor dacă nu o suprafață a reflexiei, un aparat lingvistic care, între vorbele pe care ni le auzim de la ceilalți, generează părerea de sine? nu de puține ori cu literatura e ca la fotograf: autorul își alege postura mai estetică [și nimic nu este mai estetic decât ipostasul în care ești aproape de nerecunoscut], își acoperă parțial acele părți ale trupului care nu îl slujesc sau din contră, își scoate în evidență cu văluri cosmetice aura popularis. în fiecare an vine rândul altor autori să își scrie numele în carte, să își facă cunoscut id-ul. oricum ai vrea să îl interpretezi – parte needucată a structurii noastre psihice dar care ne însoțește din prima până în ultima zi [spre deosebire de caracterul “făcut” al eului și supra-eului], cod care ne individualizează în rețeaua statistică – id-ul are legătură cu mișcarea descendentă a unui autor [puteți să-i spuneți „cădere”] care își vede literar forma identitară. precum în imageria gnostică, textul o ia înaintea autorului, “înclinația” vinovată a sufletului de a se “materializa” la modul estetic [curiozitate? îngâmfare? dorință senzuală?] îl face pe autor să uite cine este, să creadă că arta imită viața. prea puțini sunt acei scriitori de ficțiune care au avut curajul să se oprească după prima carte, care au înțeles că ce urmează nu va reuși, în cel mai bun caz, decât să repete structurile, ideile, obsesiile debutului. în lucrurile spuse altfel nu vei spune altceva. cel care te-a înțeles ca scriitor de la început nu va avea nevoie decât de un fragment, de câteva poeme pentru a-și da seama [o confirmare a înțelegerii anterioare de fapt] de zona în care te plasezi pe teritoriul literaturii în noua carte, între granițele pe care ți le-ai trasat în momentul în care te-ai decis că vrei să treci din tabăra lectorului în cea a scriitorului. sunt opere scrise fără sau contra cititorului, prin care autorul își dorește dispariția din orizontul lecturii, prin care, părăsit fiind de receptor, să nu își mai aibă sensul, izbăvit în sfârșit de povara de a mai scrie. cele mai multe, însă, sunt scrise dintr-o multiplicare a nevoilor care nu pot fi îndeplinite în cele din urmă decât de cineva care îți seamănă, opere scrise din nevoia unui cititor [nu de înțelegerea acestuia, nici chiar de lauda sa, ci de simpla prezență], alături de care să poți pune în mișcare ritualul fără sens al comunicării [maieutica platoniciană a fost întotdeauna mai aproape de teatru decât de metoda filosofică]. cine crede în puterea literaturii nu mai scrie literatură. cei mai buni au scris greu, cu scârbă, oricum cu o anumită jenă, nevoiți să trăiască cu stigmatul de a înșela în mod repetat dorința tainică a celui care citește – punctul final pe care scriitorul se răstignește [punctul meu luminos].

Marius-Iulian STANCU - punctul luminos by Stancu Marius-Iulian

apocrife 1.3

cum deja am fost etichetat ca anti-semit, ceea ce voi scrie nu ar trebui probabil să mai surprindă: despre regimul nazist se poate spune orice, dar că nu a fost unul frumos, nu se poate spune. “visul nazist de a crea, prin intermediul purității și a sacrificiului, o lume mai frumoasă.” [peter cohen, undergångens arkitektur (1989)]

de fiecare dată când cineva “îndrăznește” să facă o comparație între comunism și fascism [deși când pronunți cuvântul ăsta de fapt nazismul ți se plimbă prin cap], vine altcineva să îți arunce cu piatra bunului simț în față. dacă schimbi mai multe replici cu el, îți dai seama că este la rândul lui “simpatizant”, adevăratul motiv pentru care comparația îl doare. orice revoluție, pentru a putea fi pusă în mișcare, are nevoie de dușmani [că sunt dușmani de clasă sau de rasă nu are vreo importanță decât pentru cei cărora le plac eufemismele; că este burghez, moșier, evreu, țigan sau palestinian, adversarul trebuie să existe], binele nu există decât într-un sistem maniheist. nici în capitalismul “democratic” lucrurile nu stau altfel, și în niciun regim creat de mintea omului altfel nu va fi [istoria crimei se suprapune cu istoria omenirii; dacă aș fi cinic până la capăt aș pune în loc de istorie, evoluție]. ideea e că dacă din “clasă” tot nu putem [și nu vom putea] să ieșim, măcar să mai scoatem din când în când capul pe geam, puțin aer proaspăt nu strică niciodată.

apocrife 1.2

lucrurile acestei vieți pot fi înțelese și în cheia poeticii lui aristotel, peste omul politic coboară și în felul ăsta lumina. vorbind despre arta teatrală filosoful nostru a reușit să lămurească mai bine decât orice pasionat al științei politice care este de fapt realitatea: în absența organului estetic, frica părăsește palierul fantasmatic și singurul care mai poate săvârși purificarea îl constituie corpul social. cele mai sângeroase pagini din istorie au fost scrise de oameni care nu și-au putut „imagina” mântuirea în alt fel. a crede, însă, că frumosul poate să salveze lumea de unul singur denotă o sărăcie a duhului fără margini. pentru că a ucide este un moment esențial în devenirea umanului și ne va însoți până la sfârșitul zilelor noastre. religia a înțeles cel mai bine acest lucru iar metodele ei de justificare a crimei rămân de o frumusețe fără margini. doar în corpurile sociale puternic vascularizate ideologic mai întâlnim creații similare. acestea sunt cetăți ideale, ierarhia lor rămâne una cerească. despre regimurile dictatoriale de secol 20 se poate spune orice, dar nu că au fost lipsite de imaginație, adică umane. bineînțeles, între timp a luat naștere democrația modernă, această fiică a laodiceei, această retorică de eunuci și urmași ai lui onan.

apocrife 1.1

doar printr-o erezie s-a ajuns să se creadă că dragostea ar avea cea mai mică legătură cu etica. dragostea se va face mereu fără vreun interes real în privința felului cum este celălalt [acesta poate fi foarte bine și un criminal în serie; pentru monstruos vor rămâne întotdeauna rezerve de afecțiune întrupate în persoana celui îndrăgostit]. nu fără a se lăsa atinsă de anumite noțiuni ale unei estetici carnale [modelată de informația pe care o accesăm și care ne accesează], dragostea se pierde în cele din urmă în tenebrele instinctului și ale reproducerii. doar în cetatea guvernată de lege a reușit omul politic să țină sub control o febră erotică fără sfârșit. pentru omul politic coitul nu are legătură cu sexul ci cu puterea, iar pentru omul moral împreunarea devine un exercițiu ascetic în sens paulin. un lucru este cert: cetatea ideală nu se va conduce niciodată cu dragoste [dictatorii au știut cel mai bine că acesta este adevărul]. 

poezia a murit [cu genul cinic]

cine nu înțelege caracterul de ἀγωνία al liricii contemporane trebuie doar să își mute privirea pe secțiunile dedicate criticii de întâmpinare. luptele care se dau aici, al căror singur scop este cununa nestricăcioasă a înțelegerii, paradoxal, nu în înțelegere își află izbăvirea (gnosis rămâne o acțiune sisifică pentru spiritul critic, o realitate la care iubitorul de înțelepciune nu poate spune decât amin, îndreptându-și nevoile soteriologice spre mijloace mai duhovnicești), ci în lupta în sine prin care adevărul iese la suprafață și inima se poate liniști, iar noi putem mărturisi: poezia a murit. lupta pe care o dă criticul seamănă mai mult cu o operațiune de salvare a unor oameni, să le spunem de dragul convenției poeți, ale căror texte sunt de fapt bilete de adio, și pe care criticul încearcă să îi întoarcă din morți (ce nu e epic, liric sau dramatic pentru criticul literar e ca și cum nu ar fi). dar ei nu au murit, acțiunile lor nu instinctului vieții li s-au împotrivit; ce au vrut ei (poeții) a fost doar să fie lăsați să își bea berea în liniște la întâlnirile cu cititorii, fără a mai fi nevoiți să le deschidă cartea, să își planteze legumele prin solar și la vremea potrivită să culeagă rodul, să admire apusul soarelui de la etajul 14 în zilele de vară împreună cu colega de birou, fără teama că cuvintele pe care urmează să i le spună (poate chiar să le scrie mai târziu) îi vor fi răstălmăcite de cel care vrea să îl păstreze în orizontul literaturii. dmitri miticov numește asta genul cinic, mărturie că agonia nu vine doar dinspre critică, ci își află originea chiar în textul cu care criticul luptă și prin care poetul vrea să-l îngroape de fapt pe recenzent (o epopee până la urmă). 

numai cine nu s-a supus legilor lui nu înțelege pericolul pe care îl aduce regimul estetic (nu asta e lecția care ni se dă în o scurtă istorie estetică a lui dmitri?). cum se întâmplă mai mereu, liricul scapă cumva repudierii totale (simpla încercare de a-l exorciza și este un argument în favoarea influenței lui fantomatice), cărți încadrate în colecții de poezie încă mai apar. cum ar zice derrida discursul dominant încă este dezarticulat (când te aștepți mai puțin) de formele unei obsesii (iar interminabilele cântări de dragoste sunt simptome pentru nevroza eroticii contemporane care se bâlbâie în încercarea de a descoperi și un alt fel de limbaj). poezia lui dmitri miticov poate fi citită ca o manifestare a escatonului liric care deja a început. eu așa am vrut să citesc (doar 4 poeme până la urmă, suficient, totuși, să-i spun cărții de poezie “înapoia mea!”; și o taină vă spun vouă, orice poet contemporan bun asta își dorește de fapt). “e multă suferință în lume,/ dar și în filmele coreene./ ce nevoie să ai de marile drame/ cînd și un bec aprins pe stîlp/ peste fierul forjat/ rupe miocardul.// câte nume de boli ți-ar fi necesare/ ca să fabrici lirism./ lirism e să îi spui te voi iubi până când o să mor./ dar cum ar fi să mori chiar acum.// uite cât lirism.// și tot despre cupluri. el spune obișnuința e ideal/ proiectat în R la a doua, spațiu/  2D domestic și tihnă./ eu zic ăsta-i tetris.// cât să trăiești și cu tetris.//  și înainte de maidanul liric ce mai era. a da, copilăria/ street fighter la mașinuțe: mâna pe manetă e dibăcie.// ești ryu în săritură decisivă/ şi realizezi că da există pericole reale, scheme/ neaşteptate formidabile şi foarte foarte/ multă suferinţă.”

eschiva [lui vlad drăgoi]

prea puțini sunt acei scriitori de ficțiune care au avut curajul să se oprească după prima carte, care au înțeles că ce urmează nu va reuși, în cel mai bun caz, decât să repete structurile, ideile, obsesiile debutului. în lucrurile spuse altfel nu vei spune altceva. cel care te-a înțeles ca scriitor de la început nu va avea nevoie decât de un fragment, de câteva poeme pentru a-și da seama (o confirmare a înțelegerii anterioare de fapt) de zona în care te plasezi pe teritoriul literaturii în noua carte, între granițele pe care ți le-ai trasat în momentul în care te-ai decis că vrei să treci din tabăra lectorului în cea a scriitorului. vlad drăgoi a publicat anul acesta un nou volum (de poezie), eschiva, un volum pe care trebuie să spun de la bun început că nu l-am citit. care ar mai fi, însă, rostul teoriei din primele rânduri dacă ce ar urma ar fi un discurs despre o carte citită? totuși, nici pe lângă operă nu am putut trece. să vorbești despre o carte din care n-ai parcurs niciun rând constituie o trăsătură de geniu.

când am început să adun fragmentele disponibile pe net, fără a mă lăsa deznădăjduit de puținătatea lor raportată la cuprinsul disponibil pe site-ul editurii, când am început să le citesc pentru a fi mai exact, primul cuvânt care mi-a apărut în minte, prin care doream de fapt să ajung la un fel de înțelegere, a fost fatic. despre acest concept care desemnează una dintre funcțiile limbajului în teoria lui roman jakobson am citit în eseul autorului cu același nume, lingvistică și poetică. chiar dacă nu sunt sigur nici în momentul de față că am înțeles foarte bine la ce se referă exact teoreticianul (poate și pentru că nu am mai citit nimic altceva scris de acest autor), am rămas cu certitudinea că extrapolând, dacă încerc să înțeleg în cheie fatică funcția poetică (și existențială până la urmă a unei scriituri care se naște în inima cuiva) din volumului lui vlad drăgoi, se ridică vălul de pe mintea mea. pentru că ce face cel prins în limbaj atunci când se folosește (chiar și fără să știe, cu atât mai mult) de funcția fatică? atrage atenția interlocutorului, își confirmă că acesta rămâne în continuare atent, se folosește de formule ritualizate într-un dialog care își propune un singur lucru – să prelungească o comunicare. adică să nu rămâi singur. “copil frumos şi cuminte,/ ce te-ai mai bucura tu/ dacă în goana bărcii pe canal/ distrasă ţi-ar fi doar ţie privirea/ spre bâtlanul sătul/ care, după stingerea treptată/ a zgomotului de maşinărie,/ cu multă linişte în piept/ o să aştepte, acolo sus pe cracă/ însingurarea adusă de noapte.” chiar dacă și-ar dori altceva, cu cine se identifică autorul îmi pare a fi evident, funcția poetică îndeplinind rolul “zgomotului de mașinărie”, o alteritate firavă atunci când o compari cu deplinătatea liniștii ipostaziate de o pasăre, dar o alteritate care își îndeplinește cu succes rolul, căreia îi putem da o formă, îi putem trasa un parcurs, care nu ne lasă singuri. prinși în limbaj cu toții ne supunem imperiului interpretării, însă, faptul că singurătatea constituie o temă scoasă la vedere ține de o dispoziție prin care scriitura lui vlad drăgoi se justifică (în sens religios aproape), părăsind acel teritoriu al artificialității în care alți autori au ales să locuiască.

sunt opere scrise fără sau contra cititorului, prin care autorul își dorește dispariția din orizontul lecturii, prin care, părăsit fiind de receptor, să nu își mai aibă sensul, izbăvit în sfârșit de povara de a mai scrie. sunt și opere scrise dintr-o multiplicare a nevoilor care pot fi îndeplinite în cele din urmă doar de cineva care îți seamănă, opere scrise din nevoia unui cititor; nu de înțelegerea acestuia, nici chiar de lauda sa, ci de simpla prezență, ca atunci când nu poți ieși la o terasă decât dacă mai vine și altcineva cu tine, alături de care să poți pune în mișcare ritualul fără sens al comunicării (maieutica platoniciană a fost întotdeauna mai aproape de teatru decât de metoda filosofică). din această ultimă categorie (încă) face parte și scriitura lui vlad drăgoi. nu pentru că ar vedea în condiția umană ceva care să aducă cu demnitatea; frumusețea, dacă apare în fața ochilor, are mai mereu un caracter periferic, involuntar, care nu le este la îndemână celor prinși în limbaj. scriitura lui vlad drăgoi are nevoie de altcineva pentru că, la limită, apropierea (cu distanța pe care o presupune) e de preferat, chiar dacă împotriva ta, cunoașterea de sine fiind o idee teribilă. “dacă s-ar deregla fibra dimensională/ şi aş ajunge să stau la bere eu cu mine/ la început ar fi, cred, bine/ pe urmă aş realiza/ cu cea mai urâtă frică/ că mi se vrea totuşi răul.”