în ultimul film
al lui Wong Kar-Wai, și cel de-al doilea film al său dedicat artelor marțiale, asistăm
la o extindere a spațiului-cadru în semnificațiile pe care scena de luptă le
comportă în realitatea pe suport filmic. pentru că, deși ni se subliniază
caracterul documentaristic, biografic care stă la baza acestui film (vezi
inserțiile de documente filmice din perioadele în care se desfășoară acțiunea +
fotografiile ca punctum de capitol și
determinant al unei „lecturi”) – povestea maestrului de kung fu Ip Man
(cunoscut în cultura pop datorită celebrului său discipol Bruce Lee), deși
filmul poate fi vizionat și ca o expoziție de stiluri în artele marțiale – Wing
Chun, Bagua, Xingyi, Yi dai zong shi
(Maestrul) reprezintă în primul rând un stil de viață, caracterul eroic (ca
virtute aristrocratică) al existenței. această atenuare a rigidității tehnicii de
luptă prin fundamentele etice care
stau de fapt la originea ei, conferă și o flexibilitate estetică în maniera în
care este evaluat “potențialul
iluzoric” (S.M Eisenstein) al conflictului fizic. stilul de luptă se
transformă în suport pentru un stil
de montaj. construcția este rațională, efectul este calculat matematic, fie că
ne referim aici la ritm, decor sau accent (prin mutarea atenției de la
perspectivă la detaliul-fetiș).
ca de obicei, la
Wong Kar-Wai efectul erotic este obținut prin atenția acordată celor mai simple
manifestări ale afecțiunii soft și prin caracterul flagelatoriu al amânărilor
la care personajele sale își supun poveștile de iubire dintr-o inadecvare
temporală a întâlnirii (neajuns care, în mod paradoxal, se transformă într- un
ax liric al existenței). acesta este și cazul relației dintre Ip Man și Gong Er,
scena de luptă dintre aceștia fiind un adevărat ritual erotic, una dintre cele
mai intense, mai stilizate și în același timp originale interpretări ale
violenței dintre sexe.
Yi dai zong shi constituie și o întoarcere la una dintre mai vechile
preocupări ale regizorului chinez, și anume raportul dintre artă și memorie.
plasată în epoca de aur a artelor marțiale în China, filmul constituie maniera
artificială, iluzorie în care memoria alege să-și spună povestea, asemeni unui
corpus fragmentar de dorințe, adică un alter-ego din perspectivă lacaniană. întreaga
înțelegere umană a realității constituie subiectul acestei condiții primordiale
– subiectul se află în căutarea obiectului dorinței sale, însă, nimic nu îl
conduce către acest obiect (Lacan, The
psychoses). tocmai în această imposibilitate rezidă caracterul fascinatoriu
al memoriei, ca și lanternă magică prin care o imagine despre sine și lume se
poate proiecta la infinit, manieră prin care ne construim singuri filmul.
