ce scriu poeții a
început să-mi placă din ce în ce mai puțin. pus la vederea tuturor, faptul în
sine este irelevant, însă, ceea ce mi-a stârnit mica neliniște (puteți să o
numiți și indiscreție) este aprecierea “critică” invers proporțională
plăcerilor mele livrești în materie de lirică. aproape că nu există poet care
să nu își fi aflat recunoașterea/ prestigiul, ca cimentare a
conștiinței-de-sine. toți sunt poeți, adică meseriași. felia de realitate nu
este totuși atât de complexă pe cât ne-ar plăcea să credem: (i) avem bătrâni de vizitat, știți și voi
vorba cu cine nu are, dar mai ales nevoia umană de istorie, de o genealogie, să
știe de unde se trage, de micile extaze ale copilului căruia i se spune că
seamănă cu, adică este structurat, normal, nu ceva monstruos. de cele mai multe
ori bătrânul este un maniac, în cel mai bun caz irelevant, dar știți și voi
vorba cu cine nu are. să văd tineri extaziați în fața lecturilor bătrânilor mi
s-a părut întotdeauna ceva morbid (get a
life). (ii) la o privire mai atentă descoperi că tinerii ăștia sunt și ei
poeți, pentru că tineri decenți, conectați la ce mai e de văzut/ de ascultat,
adică zeitgeist, deci tinerii ăștia
frumoși, neîncercați de ispitele muzei, buni doar să stârnească dorința (adică
ce contează), dar cărora să le placă și poezia bătrânilor, nu există. în
categoria asta mulți știu tehnicile, care sunt mijloacele, dar cum în orice
tradiție tot ce a fost viu vreodată se reduce, atunci când vrei să-l faci
prezent, la canoane, tinerii noștri poeți se lovesc de obstacolele pe care le
implică orice relație cu cineva mort, de marea inadecvare, care se rezumă la
faptul că niciun tânăr frumos, bun doar să stârnească dorința (adică ce
contează), nu îl bagă în seamă. (iii) în ultima categorie îi avem pe tinerii
considerați drept cele mai bune produse ale generației care, de cele mai multe
ori, manifestă un dispreț firesc față de cei discutați mai înainte, însă, în încercarea
lor de a face diferența, s-au poziționat în dreptul celeilalte limite, păstrând
în poezie doar descrierea fenomenelor, adică repetarea celor-ce-sunt, ca pol
opus oricărei creații, într-o enumerare în cel mai fericit caz plictisitoare. ei
se numesc realiști. vestea proastă este că realismul ăsta de gradul zero nu a
funcționat în lirică niciodată (de aici și senzația pe care o ai că citești de
fapt micro-romane, auto-biografice mai ales). (iv) puținii poeți care au
existat/ mai există sunt, normal, ăia pe care îi citesc/ despre care scriu eu
(pentru că știm, în absența recunoașterii de către celălalt, adică eu, maestrul
nu există). cum efortul de a teoretiza (poezia) implică o lipsă de înfrânare de
care nu m-am simțit a fi niciodată aproape, dar cum nici cast nu pot să fiu,
voi alege ca metodă (mai facilă) de a discuta subiectul, analiza poeților pe
care îi citesc/ despre care scriu eu. în esență, poezie este doar poezia care
îmi face multă plăcere.
