fiind anunțați
încă din debutul filmului, nu prin vedenii, ci cu litere, despre cadrul
spațio-temporal în care ni se povestește [australia. 10 ani după colaps], întru care doar aspectul geografic este cât de cât
transparent [pentru că deja
dat] și cu un singur cuvânt [ultimul]
care să facă un sens [adică să tragă după sine toate semnificațiile ca
aspecte ale problemei pe care o ridică], fiind anunțați deci, nu prin
vedenii, ci cu litere, fiecare spectator își face ideile despre ce ar putea să însemne o lume așa, să completeze
părțile nevăzute din peisaj, să traseze repere pentru cei care există acolo. metoda
aleasă de david michôd nu este una tocmai confortabilă pentru cel obișnuit cu
un mare narator, ori măcar cu relicve ale acestuia, care să ofere pilde și
structuri. în absența unei astfel de instanțe metafizice, scenariul este, ca la
deleuze și guattari, un “rizom”,
conexiunile se fac între orice puncte, înțelesul modificându-se permanent în
funcție de punctul de vedere, adică
a situației în care te vezi pus.
din început ne
dăm seama că vom vedea un film cu bărbați, despre felul în care se leagă unul
de altul [bărbați care ascultă împreună o melodie, care vor lucruri și pentru
asta trebuie să ucidă, bărbați care zac unul lângă altul într-o baltă de sânge].
aparițiile feminine sunt rare, genul lor pare a fi aproape de extincție, într-o
lume aflată în criză mai ales economică, în care funcția genitală și plăcerile
sexuale nu mai pot fi susținute de capital. într-o astfel de lume, puterile
femininului nu pot decât să crească; vezi scena cu bunica-pește, o veritabilă
dominatrix aflată în fruntea ierarhiei unei mulțimi impotente de bărbați [cuprinși
de manifestări debile ale afecțiunii], care îl numește pe bărbat/ orice
bărbat(?) “copilul meu” [și în animal
kingdom aveam o familie a cărei apartenență se stabilea pe linie maternă]. de
ce nu renunță eric [guy pearce] la mașina care i-a fost furată [deși îi rămâne
cea a hoților la schimb] este întrebarea principală la care filmul pare a
încerca să răspundă, pentru care își construiește sintaxa. transformată, până
la împlinirea dorinței, în singurul scop al existenței sale, recuperarea
mașinii nu este argumentată teleologic [răspunsul va fi brusc și nu va spune în
sine aproape nimic]. raportul dintre eric și rey [robert pattinson], maniera în care această interacțiune le modifică
tonalitățile existenței, pentru ce se mișcă fiecare [și prin acțiune argumentează], acest raport
este cel care face în cele din urmă relief, conturează o imagine.
“singurul lucru
care contează este că eu sunt aici” [eric], nu credințele și
atașamentele morale, singurul lucru care contează este proximitatea celuilalt
pentru care trebuie să dai seama de tine, dacă e adevărat că “la început a fost relația umană” [levinas].
eric și rey, precum în orice
întâlnire, construiesc de la zero un limbaj, pun limite [iar abjectul este cel prin care se definesc,
pentru că dintotdeauna abjectul/ legea a pus limitele], adică își fac o
poveste în care se ucide, pentru că asta este ceea ce oamenii fac, nu ca în
interpretarea lui kojève în care nu
este de niciun folos să-l ucizi pe celălalt [pentru că nu ar mai exista stăpâni și sclavi]. victoria în the rover nu este una “dialectică”, victoria aproape că nu există,
doar acțiuni negatoare prin care realitatea este distrusă, iar eu nu mai sunt
“ceva” [“nu totul trebuie să fie
despre ceva” - rey], eu doar “sunt aici”, încercând să mă păstrez
ca trup în viață [între peisajele
aproape părăsite, peisaje în care omul gonește, așa cum declara într-un
interviu regizorul, înspre uitare].
