Chuck Palahniuk [2] – Sufocare

Dacă în Fight Club absența Tatălui constituie fundamentul pentru apariția “geamănului” fantasmatic – Tyler, construcție paranoică menită să mascheze distrugerea universului simbolic, în Sufocare absența figurii paterne dă naștere ficțiunii supreme – ficțiunea Fiului (“Binecuvântata și perfecta întruchipare muritoare a Domnului”). Incă din primul capitol al romanului lui Palahniuk, din primele paragrafe, înțelegem că “băiețelul” este condamnat de Mami să devină Fiul (“imbecilul ăsta mic încă se mai încredea în Mami”). ”In versiunea modernă a complexului lui Oedip, mama e cea care-l omoară pe tată și fuge cu fiul”.

Tema ontologiei iconice a omului, dezvoltată în neopatristică (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit), în care umanul este definit drept “chip al Chipului” (Hristos fiind chipul lui Dumnezeu, iar omul chipul lui Hristos), metamorfozată în ceea ce Jean Baudrillard diagnostica drept omnipotență a simulacrului (în spatele imaginilor nu se mai ascunde nimic), într-o lume în care “adevărul, referința, cauza obiectivă, au încetat să mai existe” (Simulacra and Simulation), ne poate ajuta să înțelegem eșecul omului contemporan, împreună cu mișcarea circulară a dorinței acestuia, ce se reproduce prin intermediul fanteziei: “putem trăi doar cu ideea unui adevăr modificat” (Jean Baudrillard), alternativa este insuportabilă (faptul că adevărul nu există). In aceasta constă seducția imaginilor, seducție metafizică operativă în absența sensului, ce se manifestă printr-o producere și reproducere sisifică a unui real ce ne scapă.

“Ideea nu este că, datorită limitărilor naturii sale muritoare păcătoase, omul nu poate deveni niciodată în întregime divin, ci că, datorită scânteii divine din el, omul nu poate deveni niciodată în întregime uman” (Slavoj Zizek, On belief). Pentru existența radical secularizată însă, noua “religie” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul), “întruparea divinului”, se manifestă ca o “aparență pură ce nu poate fi fundamentată într-o proprietate substanțială” (On belief). Astfel, granițele (frumusețe sublimă vs spațiu excremental) devin tot mai greu de trasat, într-o dependență universalizată ce se definește raportându-se la golurile din structură permanentizate, vid ce susține fantezia unui loc încărcat de sens ce ne așteaptă, fantezie operativă ce este în permanență reprimată, exces ce susține orice noțiune de ordine cosmică (Slavoj Zizek, The fragile absolute or, Why is the Christian legacy worth fighting for?).

Instanță narativă, și personaj principal în același timp în romanul lui Palahniuk, Victor Mancini ne relatează “povestea completă și nemiloasă a unei dependențe”, expresia literară a terapiei ce vizează vindecarea de dependența sexuala (etapa nr.4). “In sexualitate nu este vorba niciodată doar despre mine și partenerul meu, ci trebuie să mai fie întotdeauna un element fantasmatic, un al treilea element imaginar ce face posibilă pentru mine acțiunea de a mă angaja într-o relație sexuală” (Slavoj Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema). Lipsit de suportul fantasmatic, actul sexual este un act repetitiv, stupid, care în realitate nu se schimbă. Motivul pentru care libido-ul are nevoie de lumea virtuală a fanteziilor, de acest supliment virtual, este n e v o i a d e i l u z i e pe care libido-ul se fundamentează. Intre ficțiunea pe care sexualitatea o pune în scenă și ficțiunea literară, diferența nu se dovedește a fi una esențială (de aici și aspectul terapeutic, de etapă în cadrul procesului de vindecare, al romanului lui Palahniuk).
Vezi și: “terapie prin teatru”.

Ficțiunea Fiului, ca dependență de tip ideal (“Multe mame se amăgesc cu gândul ăsta…E atât de dusă, încât e convinsă că tu ești a doua venire a lui Hristos”), își află corespondentul în patologia dependenței sexuale, cu întreaga ei ambivalență, în dublul ei registru de fantezie și act carnal. Ambele tipuri de dependență (ideală & concretă) sunt unite în ritualul sufocării: liturghie a experienței limită, a experienței ultime, o altă formă a dependenței de absolut (“Salvezi oameni lăsându-i să te salveze pe tine…Tu ești dovada curajului lor. Dovada că au fost eroi. Mărturia succesului lor. Fac chestia asta pentru că toată lumea dorește să salveze viața unui om, de față cu o sută de oameni…intri în legenda lor personală, pe care acești oameni o vor prețui și o vor evoca până la moarte…”) / maniera în care eroul lui Palahniuk poate plăti spitalizarea mamei sale (“N-o fac doar pentru bani. Sau doar pentru adorație. Dar nici una dintre ele nu strică”), într-o “pătimire” însoțită însă întotdeauna de reziduurile ei ideale (veșnicie, salvare, iubire etc).
Vezi și: îndumnezeire (“unul dintre aceștia o să mă venereze cât timp va trăi”).

Asistăm la pierderea progresivă a identității într-o lume de tip simulacru (“In acest moment viața mea începe să arate de parcă aș juca într-un serial văzut de oamenii dintr-un serial văzut de oamenii dintr-un serial văzut mai știu eu unde de unii pe bune”):

1) în relația cu mama – “Când mă duc în vizită la maică-mea, nici măcar nu mai pretind c-aș fi eu”;
2) în relația cu sine – “nici măcar eu nu pretind că m-aș cunoaște foarte bine”;
3) în relația cu cei ce îl salvează în restaurante – “Ca și cum ai deveni fiul lui”;
4) în relația cu pacienții din spitalul în care este internată și mama sa – “Aici pot fi tot ceea ce aceste femei își doresc să fiu…La toți le spun, sunt sclavul vostru. Lăsați-mă să-mi pun fundul la bătaie în orgia voastră de acuze. Inghit tot. Si după ce fiecare s-a deșertat în capul meu, sunt toți numai un zâmbet și-ncep să zumzăie. Râd cu capul dat pe spate, încă strânși în jurul meu, strângându-mi mâna și spunându-mi să fiu liniștit, că-s iertat”;
5) în relațiile sexuale – “fără haine puteau fi oricine”;
6) “servitor irlandez angajat cu contract de ucenic” în Parcul Colonial Dunsboro, ce pentru 6 dolari pe oră își joacă rolul la perfecție;
7) pentru că “nimic nu se compară cu ceea ce-ți poti imagina”, într-un spațiu fantasmatic în care nu ești niciodată dezamăgit, prin care eviți blocajele din realitate, ordonând-o, trasându-i un sens.

“Ce NU ar face Isus?”

- forma de revoltă, calea negativă prin intermediul căreia Victor argumentează faptul că este “om adevărat”, nu “Dumnezeu adevărat”;
- regulând, preț de nu știu câtă vreme, nu-ți mai pasă de nimic (note de plată, slujbă, prieteni etc), nu mai simți nimic și, deși sub o altă formă decât cea schițată în Fight Club, aneantizarea îți este iarăși aproape (“Magia sexului e că-ți permite să ai fără să posezi…”/”…oameni care-și doresc nu atât un orgasm, cât să uite…”);
- “După ce afli toate chestiile nasoale care ți se pot întâmpla, nu-ți mai trăiești viața, ci aștepți. Cancerul. Nebunia”;
- pentru a putea rezista frumuseții trebuie să te gândești la accidente, gropi comune, mâncare stricată, la gangrene ulcerate și organe expirate (“Așa de frumoasă e”);
- chiar dacă lucrurile încep adesea ca o farsă, artificial, pe parcurs ești prins în propriul joc, pentru că dincolo de subiect, dincolo de “chip”, se află vidul, nimicnicia. Acesta este “golul” pe care îl umplem cu fanteziile noastre (Slavoj Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema).

“să fac…în loc să mă abțin…”

- căutare a pozitivității ca alternativă la ceea ce a fost caracterizat drept deconstrucție socială și anarhie ca instrumente ale revelării personale, teme favorite în romanele lui Palahniuk (Kevin Devine);
- omul nu se mai află în căutarea Obiectului ce odată găsit îl salvează, ci în căutarea acceptării de sine, fără a se mai pierde pe diferitele paliere ale ficționalizării în care se lasă prins “animalul social”;
- “…încrederea. Curajul. Lipsa completă de inhibiții. Senzația de confort și onestitatea netrucată. Tăria de-a crede ceea ce faci și de-a spune lumii întregi Da, oameni buni, ăsta-i felul în care am ales să-mi petrec o după-amiază liberă. Pozând alături de o maimuță care-mi vâră castane în cur”;
- un soi de “întoarcere în trup” (“niște trupuri frumoase, rupte de realitate și lipsite de viață sau de viitor”), acțiunea prin intermediul căreia renunți la a te mai supune vreunui plan prestabilit, la a mai deconstrui orice fantasmă, la a mai urmări un scop precis, acțiunea prin care te piși pe ele de vise;
- este vorba în fapt despre ceea ce Slavoj Zizek numea concept ontologic al realității neterminate, în care important este procesul de construcție, nu desăvârșirea lui.

“Nu există suflet. Nu există Dumnezeu. Nu există decât decizii și boli și moarte”. Singura manieră în care Fiul se poate elibera din lumea de simboluri, din lumea avantajelor aparente pe care le au bărbații, o constituie sufocarea Mamei (motivul pentru care Victor nu își lasă mama să moară, dar nu o dorea nici vindecată, constituie unul dintre multiplele chipuri pe care le poartă funcțional dependența în romanul lui Palahniuk, dorința de a avea pe cineva care să depindă de tine întreținându-i damblageala), maternitatea constituind substitutul divinității într-o lume fără Dumnezeu, cea din urmă redută a sacralității, ultimul miracol magic absolut la care bărbații nu au acces. Sufocarea Mamei/uciderea lui Dumnezeu, constituie alfa și omega, începutul și sfârșitul procesului eliberator, al vindecării de nevoia unui celălalt, “care să-mi înghită tot timpul liber, tot ego-ul, toată atenția. Cineva care să fie dependent de mine. O dependență reciprocă”.

Chuck Palahniuk [1] – Fight Club

Din insomnia lui Tyler Durden ia naştere Fight Club. Insomnia este instrumentul prin care eroul lui Palahniuk descoperă caracterul inautentic a ceea ce desemnăm folosind noţiunea de “realitate” (“o copie a unei copii a unei copii). Totul, până şi dragostea, se întemeiază pe o ficţiune (faţeta literară a nimicului): “Bob mă iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au fost extirpate”, într-un circuit în care nimeni nu se alege cu nimic (“Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine. Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă”), dorinţa proiectându-se într-un celălalt de neatins, aflat de partea nimicului. “Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău”. Ficţiunea îşi ia astfel revanşa asupra “realităţii” (“Cancerul pe care nu-l am s-a întins acum peste tot”/”dacă oamenii credeau că eşti pe moarte, te bucurai de întreaga lor atenţie”). Totul nu este decât o poveste; trecutul tău e o poveste, la fel şi viitorul. Totul poate fi astfel valorizat estetic.

“Sticla se pulverizează ca un stol de porumbei strălucitori”.

“Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu crima-sinucidere a lui Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet alunecă din clădire, iar sertarele se deschid în aer, maldăre de foi albe sunt prinse de curent şi purtate de vânt”.

“Luna străluceşte prin gura deschisă” a lui Chloe moartă.

“Kilometrii de noapte dintre mine şi Marla etalează insecte, melanoame şi viruşi carnivori”, într-un construct literar ce vizează mortalul în putreziciunea sa concretă, descoperind frumosul cu mâna la gură.

“In noaptea care s-a lăsat peste luminiţele oraşului, cochilia explodată a apartamentului meu incendiat e neagră şi devastată ca spaţiul cosmic”.

Trebuie să mori “dincoace”, în lumea a cărei ordine nu este decât una superficială, aranjament menit să mascheze nimicul pe care se fundamentează, pentru a descoperi ceea ce se află “dincolo”. Trebuie să-ţi pierzi orice speranţă pentru a descoperi adevărata libertate. Dincolo de nimic nu poate fi decât nimicul; conştientizarea acestui fapt nu poate fi prin urmare una salvatoare (“Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner după care îmi bagă un pistol în gură”), pur şi simplu îţi permite să trăieşti conform nimicniciei tale, să te joci reinventând permanent regulile “aici”, “dincoace”, unde nimic nu este “dat”, ci totul e de distrus în numele acestui nimic. Palahniuk numeşte acest “dincolo” de nimic dinspre nimic:

1.viaţa veşnică (“N-o să murim cu adevărat”);

2.transformarea în legende (“N-o să îmbătrânim niciodată”);

3.“ţâţele lui Dumnezeu”;

4.plânsul (“fără speranţă”) prin intermediul căruia insomniacul Tyler se cere zilnic vindecat;

5.uitarea (“neagră, tăcută, totală”)

6.somnul ca o înviere din morţi.

Un “trip” literar dinspre “spuma fixativă” pe care o foloseşte Bob înspre umerii săi largi, precum orizontul, împrumutând termeni şi concepte “tari” nu pentru că ar crede în ele, ci pur şi simplu pentru că poate, pentru a vorbi pe limba celor de “dincoace”, absolutul fiind uşa ce ne deschide nimicul (raţionamentul teologic sfârşeşte în apofatism, raţionamentul filosofic sfârşeşte în nihilism). Fight Club nu poate fi descris decât împrumutând limbajul specific scrierilor mistice:

7.prima regulă, de a nu vorbi despre Fight Club, nici nu poate fi pusă de fapt în practică, pentru că “nu poate fi descris în cuvinte”;

8.într-un soi de retragere din lume, în intervalul în care se întâlnesc, participanţii încetează să mai fie cei din lumea reală;

9.“Sunt ţipete isterice, ininteligibile, ca atunci când intri în transă la biserică, şi când te trezeşti duminică după-amiază, te simţi izbăvit”;

10.nicăieri nu te simţi atât de viu, pentru că niciodată nu ai fost atât de aproape de moarte.

La capătul acestei experienţe nu se mai află desăvârşirea, ci autodistrugerea (“poate că trebuie să distrugem totul pentru a scoate ceva mai bun din noi înşine”).

“Filosofia de viaţă a Marlei, din câte mi-a zis ea, constă în faptul că poate să moară în orice clipă. Tragedia vieţii ei e că asta nu se întâmplă”. Dihotomia pe care o vizează Palahniuk este transparentă: planul ideatic, filosofic, în care moartea este interiorizată la modul abstract pentru a o face inofensivă, pentru a o domestici, transformată fiind într-un non-eveniment, şi planul concret, tragic, în care este căutat extraordinarul miracol al morţii într-o altfel de mortificare a trupului, o întindere a corzii mortale rămânând totuşi în viaţă, îmbrăţişând propria descompunere, încercând să ajungi la fund potrivit unei teleologii a dezastrului (“mai întâi trebuie să ştii că eşti un tâmpit şi că o sa mori”/”să te abandonezi”/”să ajungi la fund”). Experienţa morţii dinspre viaţă transformă moartea în “organul-obstacol” (Vladimir Jankelevitch) al vieţii. “Viaţa nu avea nici un sens, pentru că nu exista nimic cu care să o compare. Ah, dar acum exista agonie şi moarte, pierdere şi suferinţă. Lacrimi şi fiori, spaimă şi remuşcare. Acum, că ştie unde ne ducem cu toţii, Marla îşi trăieşte fiecare clipă”.

“Nimic nu e static. Totul se dezintegrează”. Conştientizarea nimicniciei propriei fiinţe nu mai are nimic ascetic în ea într-o lume în care nimeni nu se mântuieşte (“Căcatul şi gunoiul lumii. Hârtii de cur umane folosite, cu care nimeni nu şi-ar mai bate capul să le recicleze”). La Fight Club se simte în carne adevărul că nimic nu este imuabil (“De când cu Fight Club-ul, mi se clatină jumătate dintre dinţi”). Intr-un astfel de orizont perfecţiunea nu poate fi găsită decât în experienţele în care aneantizarea îţi este aproape, când inima aproape că încetează să îţi mai bată:

“Uriaşa mână de umbră a fost perfectă timp de un minut şi, timp de un minut perfect, Tyler stătuse în palma unei perfecţiuni pe care o crease el însuşi” (un singur moment de perfecţiune, o singură dată în viaţă, asta este tot ceea ce poate spera cineva);

“Pentru o secundă, o secundă perfectă, în interiorul cald şi îmbrăcat în piele al maşinii nu mai există lumină, iar strigătele noastre ating la unison aceeaşi notă joasă, acelaşi geamăt surd al claxonului camionului, şi nu mai avem nici un control, nici o direcţie, nici o scăpare, şi am murit cu toţii”.

Pentru că eşti marioneta şi gunoiul lumii nu mai ai nimic de pierdut, eşti liber, mântuit de mobila suedeză, de arta deşteaptă, de desăvârşire, de mulţumire. Aruncarea propriului apartament în aer constituie un act eliberator (“Totul, lămpile, scaunele, covoarele erau parte din mine. Vesela din dulapuri era parte din mine. Plantele erau parte din mine. Eu am fost cel care a sărit în aer”).

Fight Club capătă în timp dimensiunile unei adevărate revoluţii spirituale ce se cere propovăduita lumii, în jurul lui Tyler se construieşte o adevărată mitologie, majoritatea adepţilor nu l-au văzut niciodată (“noli mi tangere”), el este chipul tatălui, chipul lui Dumnezeu. “Sunt gura lui Tyler. Sunt mâinile lui Tyler”. Un Tyler ce se transformă într-un “trup fără organe” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Anti-Oedipus – capitalism and schizophrenia) a cărui energie ce curge din el este divină, atrăgând la sine întregul proces al producţiei, ca suprafaţă miraculoasă ce se înscrie în fiecare din disjuncţiile sale (ca genealogie pe care dorinţa o asumă), ca “imposibilul real”; falusul, acest ceva transcendent, absent, legea, semnificantul distribuitor de sens.

Nihilismul în care scrierile lui Palahniuk sunt încadrate trebuie să fie şi el împins “dincolo”, deoarece şi el este ceva de “dincoace”, ce poate fi distrus (“viaţa nu mai înseamnă nimic, sau nici măcar atât”/”eu sunt nimic. Mai puţin decât nimic”). Din joc Fight Club se transformă în ceva organizat, ceva ce se vrea permanentizat, al cărui scop nu îl mai constituie doar distrugerea (de sine şi a celorlalţi), ci înlocuirea celor de “dincoace” fixându-se în “dincoace” (“Proiectul Mutilare va sfărâma civilizaţia ca să putem construi o lume mai bună”). Astfel, Fight Club nu se dovedeşte în cele din urmă decât o parte componentă a perversiunii universalizate, încercarea suicidală de a ieşi din Ordinea Simbolică, gest prin care aceasta îşi supravieţuieşte reproducându-se (Slavoj Zizek, On belief); iată de ce întreaga organizaţie anarhistă trebuie să dispară, iată de ce eroul din romanul lui Palahniuk trebuie să-şi zboare creierii, iată de ce în cele din urmă şi Tyler trebuie să moară (“vreau să mor. Pentru că numai prin moarte ne căpătăm propriile noastre nume. Numai prin moarte încetăm să mai facem parte din Proiectul Mutilare”).

omul care nu este

vremea celor în stare să puncteze rațiunea lucrului de a fi a trecut. în lipsa marilor teorii, cu realități fragmentare, ne ordonăm bucățile readymade , într-un soi de fashion filosofic. avem două romane și un film ca întruchipări ale eșecului cunoașterii de sine.

1.“nemurirea” după milan kundera

cu distanțare de ceea ce suntem noi pentru ceilalți, de chipul cu care am fost identificați.

“tu mă cunoști după chipul meu, tu mă cunoști în calitate de chip, și niciodată nu m-ai cunoscut altfel. de aceea n-a putut să-ți treacă prin minte gândul că chipul meu n-aș fi eu."

dar ce este un chip? ceea ce se vede? ceea ce oferim sau prin care suntem oferiți celuilalt? este și carne dar nu doar carne? este și trup dar mai mult decât un trup? chipul reprezintă ceva cu care nu ne identificăm în mod esențial dar pe care nu știm cu ce să-l înlocuim. timpul ideologiei a trecut, trăim în epoca imagologiei.

”omul nu-i nimic altceva decât propria sa imagine. filozofii ne pot spune că n-are nici o importanță ce gândește lumea despre noi, că valabil e numai ceea ce suntem. dar filozofii nu înțeleg nimic.atâta timp cât trăim printre oameni, nu suntem decât ceea ce gândesc aceștia despre noi. cu alte cuvinte, cum ne văd.”

suntem pierduți în povestea pe care ceilalți o spun despre noi. imaginea e un proiect pe care încercăm să-l construim cu grijă dar care scapă în cele din urmă de sub control. nemurirea nu constă într-o esență sau o sumă de caracteristici, ci în “farmecul unui gest înecat într-un corp lipsit de farmec”, ca singur aspect repetabil, la care îl poți raporta pe celălalt.

”datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esență din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit și m-a uluit.”

2.”monștrii invizibili” ai lui palahniuk


romanul lui palahniuk înfățișează o lume în care nimic nu e ceea ce pare că este, o lume în care “totul se reduce la mine”, viața fiind doar o metaforă a televiziunii.

”totu-i oglindă, oglinjoară, fiindcă frumusețea e putere, la fel cum banii sunt putere, la fel cum o armă e putere.”

într-o lume iconică defectul fizic, mutilarea sunt asociate cu invizibilitatea, în sensul că nu se mai uită nimeni la tine, nu mai reprezinți un obiect al dorinței și astfel nu mai ești suficient de real. depindem în permanență de privirea celorlalți, de perspectiva din care aceștia ne privesc, lipsa acesteia fiind asociată cu aneantizarea.

trecutul e doar o poveste ce trebuie mototolită și aruncată la coșul de gunoi. omul trebuie să se reinventeze permanent în funcție de idealurile mediului în care trăiește, indiferent ce ar presupune asta: minciună, hoție, operații estetice, schimbare de sex, crimă etc. pentru că “nu-i poți lăsa pe oameni să știe cine ești cu adevărat.” pentru că nu pe tine te vor oamenii de fapt, ei vor proiecție.

învăluirea propriei identități într-un mister total are un dublu rol în romanul lui palahniuk:

1) protector, de a te izola de privirile indiscrete ale celorlalți, gata oricând să te desființeze pentru că nu ești ceea-ce-este, adică la modă;

2) idolatru, încercare personală de a reflecta caracteristicile pe care ființa umană le proiecta odată în ființa absolută. “în spatele unui văl bun ai putea fi oricine. o vedetă de film. o sfântă.” acestă sihăstrie a presupusului sine real îi va determina pe ceilalți să umple spațiile goale din povestea noastră. ”la fel cum fac cu dumnezeu.”

trecutul real e plictis, nu interesează pe nimeni, în măsura în care nu te privește decât pe tine. suntem o poveste care, pentru a fi atractivă trebuie să se înnoiască permanent. există un hiatus neconștientizat între ființele umane. ”cel pe care-l iubești și cel care te iubește nu sunt niciodată una și aceeași persoană.”


3.stan brakhage și “the act of seeing with one’s own eyes”

the act of seeing with one’s own eyes e genul ăla de film la care nu doar te uiți, ci te privește. filmat într-o morgă în care, pe parcursul unor autopsii, trupul uman este deschis, expus într-o ultimă încercare de a-i descoperi misterul. precum în marea majoritatea filmelor lui brakhage, nu există dialog sau coloană sonoră, doar o tăcere menită să ne constrângă să apelăm la singurul simț ce ne poate face opera accesibilă: privirea.

stan brakhage operează o distincție între ceea ce lumea este în sine și maniera în care o vede subiectul uman. ”brakhage a intenționat nu să filmeze lumea în sine, ci actul prin care vedem noi lumea” (brian frye). lumea și viziunea pe care fiecare dintre noi o are despre lume nu sunt sinonime. ele se întâlnesc, se întrepătrund neîmpărțit și nedespărțit, însă, nu se confundă niciodată. omul este măsurat, cântărit și împărțit, precum împărăția babilonianului belșațar, și dincolo de carne nu se vede nimic.