Slavoj Zizek - The Pervert’s Guide to Cinema

“Problema noastră nu sunt dorinţele, satisfăcute sau nu, problema este cum ştim ce ne dorim. Nu este nimic spontan, nimic natural în dorinţele umane. Dorinţele noastre sunt artificiale. Trebuie să fim învăţaţi să ne dorim. Cinema-ul este arta perversă ultimă. Nu iţi oferă ceea ce îţi doreşti, îţi spune cum să-ţi doreşti.”

(1) Arta magică a cinema-ului constă în punerea în scenă a unor situaţii în care “realitatea însăşi reproduce magica experienţă cinematografică”, întâlnirea spectatorului cu ecranul întru film (scene obişnuite în care spaţiul interior este proiectat “în afară”, astfel că, deşi “realitatea” nu încetează să fie prezentă, o parte a acestei realităţi este “ridicată la un nivel magic” devenind un ecran al viselor).

Ex: MATRIX – “Alegerea dintre pastila albastră şi cea roşie nu este de fapt o alegere între iluzie şi realitate. Desigur, Matrix este o maşină pentru ficţiuni, dar acestea sunt ficţiuni care deja ne structurează realitatea. Dacă îndepărtezi din realitatea noastră ficţiunile simbolice ce o reglează pierzi însăşi realitatea. Vreau o a treia pastilă…o pastilă care să mă facă apt a percepe nu realitatea din spatele iluziei, ci realitatea întru iluzia însăşi.”

“Dacă ceva devine prea traumatic, prea violent, chiar prea plăcut, saturează coordonatele realităţii noastre şi astfel trebuie să o ficţionalizăm.” Şi de aici analiza este mutată pe terenul genului horror. Cum se face? Se ia o poveste aparent obişnuită, lipsită de elementul horror (acesta este fundalul narativ). Elementul horror îşi face apariţia în cadrul naturalului/realităţii, ca un element “din afară”, străin, ce forţează intrarea în “realitate”, o “sfâşie”.

“Noi nu ne naştem în mod natural întru realitate. Pentru ca noi să acţionăm asemenea unor oameni normali, care interacţionează cu alţi oameni, ce trăiesc într-un spaţiu al realităţii sociale, multe lucruri trebuie să se întâmple - trebuie să fim instalaţi corespunzător în ordinea simbolică. Atunci când locuirea noastră corespunzătoare în spaţiul simbolic este deranjată, realitatea se dezintegrează.”

Ex 1: “Vocea nu constituie o parte organică a corpului uman, vine de undeva din interiorul trupului tău”…ca şi cum o putere străină te “posedează” (o voce în dimensiunile ei obscene, terifiante, ca o continuă ameninţare potenţială). “Există un dezechilibru fundamental, o prăpastie, între energia noastră psihică (libido-ul) - această nesfârşită, nemuritoare energie, ce continuă dincolo de viaţă şi de moarte, şi săraca, finita, muritoarea realitate a trupurilor noastre…Noi înşine suntem extratereştrii care ne controlează trupurile…animalice” (imaginea eului, ca forţă străină care controlează trupurile) – dimensiunea coşmarescă a unui obiect parţial autonom (obiecte parţiale = organe fără trup, ce întrupează freudianul instinct al morţii, mortul în viaţă, care-şi continuă existenţa chiar şi după moarte, indestructibil), d u b l u l care mă întrupează fără dimensiunea castrată a sinelui.

Ex 2: “P r i v i r e a - acel punct obscur de unde obiectul privit oferă înapoi vederea.” “Dincolo” se află spaţiul perceput fenomenologic ca un soi de realitate haotică, primordială, evenimentul terifiant constituindu-l întoarcerea obiectelor de “dincolo” (din spaţiul excremental).

“D o r i n ţ a este o rană a realităţii.” Arta cinema-ului constă în a te juca cu aceste dorinţe, în a le domestici, ţinându-le în acelaşi timp la o distanţă sigură.

(2) “De ce are nevoie Matrix de energia noastră? Metoda potrivită de a răspunde la această întrebare este inversarea ei: de ce are nevoie energia de Matrix?” (libido-ul, plăcerea noastră). Motivul pentru care libido-ul are nevoie de lumea virtuală a fanteziilor, de acest supliment virtual, este nevoia de iluzie pe care libido-ul se fundamentează. Spaţiul fantasmatic ne face capabili de a face faţă realităţii, de a o pune în ordine, trasându-i un sens. Adesea, lucrurile încep ca o farsă, artificial, inautentic, însă, pe parcurs eşti prins în propriul joc. Dincolo de subiect, de “chip”, se află vidul, nimicnicia. Acesta este golul pe care îl umplem cu fanteziile noastre (fantezia realizată = coşmar, aceasta fiind însoţită întotdeauna de violenţa extremă, de modelarea brutală a celuilalt după chipul fanteziei noastre, într-un proces de mortificare a celuilalt, a dorinţei acestuia). Abia în acest moment este posibilă relaţia sexuală.

Evadăm prin intermediul viselor pentru a evita blocajele din realitate, însă, ceea ce descoperim acolo este şi mai oribil, astfel că în final, literalmente, evadăm din vis pentru a ne întoarce în realitate. “Cinematografia este arta aparenţelor. Spune ceva despre realitatea însăşi, despre cum realitatea se constituie.” Prin intermediul conceptului ontologic de realitate neîncheiată, ce nu este realizată în întregime, cinema-ul a devenit o artă cu adevărat modernă.

(3) Chiar dacă ştim că este doar o scenă într-un film, filmul continuă să ne fascineze (aceasta constituie fundamentala sa magie). “Există ceva real în iluzia însăşi, mai real decât realitatea din spatele iluziei”. Aparenţa are un adevăr propriu. O proto-realitate, dincolo de naraţiune, de semnificaţie, autonomă, fundamentală. “Avem nevoie de scuza unei ficţiuni pentru a pune în scenă ceea ce suntem cu adevărat”.

cu Slavoj Zizek, despre animalul cu fixaţii excesive

Ni se face o trecere spectaculoasă de la erezie, la producţie, prin mit, identificând în toate trei un pattern – acea coincidentia oppositorum despre care vorbea Eliade, integrarea într-un sistem ce internalizează contradicţiile:

- erezia este concluzia logică a credinţei oficiale, respingerea compromiterii mesajului fondator radical;
- mitul, ca Real al logosului, acel ceva străin, intrusul, de care îţi este imposibil să te debarasezi, însă, în acelaşi timp, întru care îţi este imposibil să rămâi;
- producţia de obiecte nu vine să satisfacă o nevoie deja dată, ci creează chiar acea nevoie pe care pretinde că o satisface (chiar dacă obiectul nu ne procură “lucrul în sine”, acesta este experimentat ca ceva excesiv, iar lipsa coincide cu excesul).

Interpretările de mai sus corespund unei scheme a succesiunilor ce încep de la o stabilă Ordine simbolică. În cadrul acesteia, la un anumit moment dat, au loc eroicele încercări suicidale de a ieşi din ea, de a o străpunge. Când Ordinea însăşi pare ameninţată, chiar participanţii la revoluţie sunt cei care oferă matricea de transformări necesare, revolta fiind doar operatorul trecerii de la o formă de legătură socială la o alta. În cele din urmă, revolta însăşi este abandonată ca nesemnificativă, de vreme ce încălcarea regulilor este solicitată în mod direct de sistem, ca manieră de a se reproduce. Încălcarea ordinii face parte din joc. Faza în care ne aflăm în prezent nu e greu de presupus – Zizek o numeşte “perversiune universalizată”. Aceasta este interpretarea din background, de la care filosoful sloven începe să analizeze şi alte concepte/ credinţe.

- Conceptul unui Sine - deprivat de orice conţinut substanţial, ne transformă, pe zi ce trece, în monade, fără ferestre directe înspre realitate, interacţionând singuri cu ecranul PC-ului, întâlnind doar simulacrul virtual, şi totuşi, cufundaţi mai mult ca niciodată în reţeaua globală. Noţiunea de cyberspaţiu, a unui Sine eliberat de legătura cu trupul natural, transformat într-o entitate virtuală ce pluteşte de la o întrupare contingentă şi temporară la o alta, vine să realizeze la nivel tehnologic/ ştiinţific visul gnostic al unui Sine ce scapă de decăderea şi inerţia realităţii materiale.
- Ca de obicei, apelul la Lacan este nelipsit. Aflăm că scopul ultim al psihanalizei este acela de a-l determina pe subiect să reziste teribilei atracţii a sacrificiului, atracţie a Supra-Eului (ca încercare de a compensa vina impusă de porunca imposibilă). Adevărata Lege/ Interdicţie nu este impusă de virtute şi raţiune, de un agent exterior, ci de dorinţa însăşi – Legea este dorinţa. Şi aici, Zizek ne dă exemplul dorinţei de a fi cu cineva , dorinţă susţinută de interdicţia de a fi cu acel cineva (împiedicând relaţia să se consume, aceasta este eternizată, ridicată la rangul de absolut).
- “Realul este apariţia ca apariţie, el nu doar că apare în cadrul apariţiilor, ci nu este altceva decât propria apariţie – nu este decât un fel de grimasă a realităţii, un fel de caracteristică imperceptibilă, de neînţeles, iluzorie în cele din urmă, ce dă socoteală de absoluta diferenţă din cadrul identităţii.” Autorul ne vorbeşte despre 3 tipuri/ 3 modalităţi ale Realului:

1.“Realul adevărat”, Lucrul, Arătarea îngrozitoare, obiectul primordial – “omul este în cele din urmă, un animal a cărui viaţă este deraiată prin intermediu fixaţiei excesive faţă de un anumit Lucru traumatic.” Un citat din H.P Lovecraft e bine venit, şi cred că explicitează, literar, ce vrea să spună Zizek, din punct de vedere filosofic: “Viaţa este un lucru hidos, iar din ceea ce se ascunde în spatele cunoştinţelor noastre despre ea se iţesc aluziile demonice ale adevărului, care o fac uneori de o mie de ori mai oribilă.” (Fapte privitoare la defunctul Arthur Jermyn şi familia lui).

2. “Realul simbolic”, în cadrul căruia semnificantul este redus la o formulă fără sens, fără legătură cu experienţa din viaţa de zi cu zi. Lacan afirma că “marele Celălalt nu există”, acesta nu corespunde decât unei ordini virtuale, unei ficţiuni împărtăşite – nu trebuie să credem în ea pentru a o crede, pentru a ne simţi legaţi de ea printr-un angajament simbolic.

3.“Realul imaginar”, acel “ceva” de neînţeles, care introduce dedublarea într-un obiect obişnuit, astfel încât dimensiunea sublimă să strălucească prin intermediul lui. Ni se dă exemplul lui Hristos, în creştinism – uman, dar cu un “ceva” imperceptibil, cu o aparenţă pură ce nu poate fi fundamentată într-o proprietate substanţială, şi care îl face divin. “Ideea nu este că, din cauza limitărilor naturii sale muritoare, păcătoasă, omul nu poate deveni niciodată în întregime divin, ci că, datorită scânteii divine din el, omul nu poate deveni niciodată în întregime uman.”

Încheiem fişa noastră cu o interpretare a “morţii lui Dumnezeu”. “Apariţia lui Hristos”, ne spune Zizek, în care omul nu mai este “asemenea” lui Dumnezeu, ci identic cu Dumnezeu (în figura lui Hristos), dă mărturie pentru această “moarte a lui Dumnezeu”, devenind clar că “Dumnezeu nu este nimic altceva decat excesul omului, acel “prea mult” al vieţii care nu poate fi conţinut în nici o formă de viaţă.” Ce ar mai fi de spus?

(Slavoj Zizek, On belief, Routledge, 2001)

Lacan dinspre Zizek

inconştientul este structurat asemeni unui limbaj (Lacan).

1. fantezie/ dorinţă/ real/ adevăr/ ficţiune

Fantezia desemnează relaţia “imposibilă” a subiectului cu cauza-obiect a dorinţei sale --- “ceea ce fantezia pune în scenă nu este o scenă în care dorinţa noastră este împlinită, satisfăcută în întregime, ci din contră, o scenă care realizează, ce pune în scenă, dorinţa pur şi simplu”, spectacolul dorinţei ca ceva ce nu este oferit în avans, ca ceva de construit prin intermediul fanteziei --- “prin intermediul fanteziei învăţăm cum să ne dorim” (o dorinţă care se reproduce în mişcarea ei circulară, în fantezia “ca un fel de ecran pentru proiectarea dorinţelor” noastre). Asemănarea dintre mecanismul fantasmatic şi circularitatea pătimirii descrisă în textele patristice este transparentă – de la patimă la conştientizarea faptului că cele finite nu pot satisface tentaţia de infinit, de la această conştientizare la repetarea la infinit a patimilor, ca măsură compensatorie, ca un continuum ce ne oferă senzaţia de nesfârşit – “anxietatea survine nu atunci când cauza-obiect a dorinţei lipseşte; nu lipsa obiectului este cea care dă naştere anxietăţii, ci din contră, pericolul de a ajunge prea aproape de obiect şi astfel de a pierde lipsa însăşi. Anxietatea este produsă de către dispariţia dorinţei.” Doar în vise întâlnim realul propriei dorinţe. Astfel, realitatea cotidiană, realitatea universului social în care interpretăm rolurile oamenilor decenţi, se dovedeşte a fi o iluzie fundamentată pe o anumită “refulare”, pe o pierdere din vedere a realului propriei dorinţe. Distanţa dintre cele două este locul ficţiunii – iată de ce potrivit lui Lacan, adevărul “este structurat asemenea ficţiunii”. Distanţa dintre realitatea cotidiană/ socială şi realitatea propriei dorinţe ţine însă locul unei distanţe fundamentale ---

2. distanţa dintre real şi realitate

În sine, realul este imposibil de descris, de simbolizat, devenind pură asemănare. Aproape de graniţele sale conştientizăm faptul că Celălalt (acel cineva care ne controlează, ce vorbeşte prin noi fără ca măcar să ştim asta) nu există (Lacan). Aproape de graniţele sale construcţia paranoică se constituie într-o încercare de a ne vindeca, de a scăpa de adevărata “boală” – “sfârşitul lumii”, distrugerea universului simbolic, a realităţii. “Întoarcerea celui mort este semnul unei tulburări în ritualul simbolic, în procesul simbolizării; cei morţi se întorc ca colectori a unei datorii simbolice neplătite.”

3. realul ce serveşte ca suport pentru realitatea simbolică este găsit, nu produs

Orice obiect poate ocupa spaţiul gol al Lucrului, însă, aceasta are loc doar prin intermediul iluziei că a fost dintotdeauna acolo, că nu a fost pus de noi, ci găsit ca “răspuns al realului”. Orice obiect-cauză a dorinţei, a cărui putere de fascinaţie nu rezidă într-o proprietate imediată a sa, ci din locul ocupat în structură, îşi datorează puterea de fascinaţie de fapt iluziei că această putere aparţine obiectului ca atare.

4. omul ca “rană deschisă a lumii”

În contextul acelui ceva de “dincolo” ce vine să dezechilibreze lumea care funcţionează după anumite legi, ca o tăietură ce abate şi perturbă circulaţia a ceea ce desemnăm drept “realitate”, momentul în care însuşi fundamentul lumii noastre pare să se dezintegreze, “acolo subiectul trebuie să recunoască nucleul fiinţei sale cele mai intime”, acel ecce homo dominat de instinctul morţii. “Însăşi apariţia omului conţine în mod necesar o pierdere a echilibrului natural”. Pentru că activitatea umană, prin excelenţă excesivă, nu mai poate fi integrată echilibrului natural. Prin “ataşamentul traumatic de un Lucru, de un spaţiu gol, care exclude omul pentru totdeauna din mişcarea circulară a vieţii şi astfel deschide posibilitatea imanentă a catastrofei naturale, a celei de-a doua morţi”.

5. cultură/ natură/ exces

Dintr-o perspectivă freudiană, “toată cultura nu este în cele din urmă nimic altceva decât o formaţiune de compromis, o reacţie la ceva terifiant, dimensiunea radical inumană corespunzătoare condiţiei umane însăşi”. “Natura nu există”; însăşi ideea omului ca “exces” trebuie abandonată, imaginea naturii ca circuit echilibrat nefiind decât o proiecţie umană, “natura” fiind deja, în sine, dezechilibrată, haotică. Doar semnul este cel care mai păstrează continuitatea cu realul.

(Slavoj Zizek, Looking Awry: An Introduction to Jacques Lacan through Popular Culture, MIT Press, 1995).