Kynodontas, reg. Giorgos Lanthimos, 2009

Unii au spus Buñuel, alţii au spus Haneke, alţii von Trier; mie mi-a adus aminte de Salò şi de Pasolini, dar până la urmă, de fiecare dată când umbli cu referinţe, se aplică regula imperfectă a lui fiecare vorbeşte despre ce/ cât ştie. Mai important este însă faptul că în Kynodontas, Giorgios Lanthimos reuşeşte să creeze un spaţiu singular, consistent din punct de vedere discursiv, care se individualizează în contextul unei cinematografii contemporane ce funcţionează mai ales după reţetar.

Câinele - este animalul domestic “de casă” prin excelenţă, dresat să fie ceea ce stăpânul vrea – un fel de totem al familiei până la urmă (copii sunt învăţaţi să latre în faţa oricărui pericol extern, mama lor urmează să dea naştere unui câine), în jurul lui, prin intermediul unor raporturi lingvistice subterane (când îţi vei pierde unul din canini şi îţi va creşte altul în loc eşti pregătit să faci faţă spaţiului exterior, extraterestru aproape), construindu-se mitologia unor vremuri în care copiii vor fi pregătiţi să ia contact cu lumea din afară, o lume în care fratele mai mare (un alter transparent, imaginar, golul de care este nevoie pentru a umple ceea-ce-este cu sens) s-a pierdut (dar pe care fraţii lui reali îl simt mereu aproape).

Statutul de prizoneriat este securizat prin intermediul deturnărilor de sens din spatele cuvintelor, vine din persuasiune, este paidetic, nu dictatorial. “Marea este un scaun din piele cu braţe de lemn. Ca acela pe care îl avem în sufragerie. Exemplu: nu sta în picioare, aşază-te în “mare”, pentru a putea discuta. Şosea înseamnă un vânt foarte puternic. Excursie este un material foarte rezistent pe care îl folosim la construirea podelelor. Exemplu: candelabrul s-a prăbuşit, dar podeaua nu s-a deteriorat, pentru că este făcută 100% din “excursie”. Mitraliera este o pasăre albă foarte frumoasă…Vaginul este un corp de iluminat mare...Un zombie este o floare.”

Este nevoie însă doar de un film văzut pe ascuns, ca să începi să vorbeşti precum Rocky, sau să te imaginezi a fi un rechin (şi asta doar pentru că ai pus mâna pe caseta cu Jaws), de o persoană “din afară” (Cristina) pentru a te virusa cu un simplu cunningulus, încercând să descoperi pavlovian semnificaţia unui gest necunoscut până atunci, pentru a începe să îţi imaginezi “cum ar fi”. Aşa că începi să funcţionezi din ce în ce mai mult asemeni unui android dereglat, dansezi până la epuizare, mănânci ca o apucată, îţi spargi caninul cu o halteră, apoi te ascunzi în portbagajul maşinii tatălui şi da, probabil că încă mai vrei să te cheme de fapt Bruce.

Soren Kierkegaard - Boala de moarte (fişă de lectură #1)

Boala de moarte - surprise! - nu se referă de fapt, cum am putea fi tentaţi să credem, la obştescul sfârşit, însă, pentru cei familiarizaţi cu stilul maestrului danez, acest fapt aproape că nici nu mai poate reprezenta o surpriză. Dar până la urmă asta au făcut filosofii dintotdeauna – au venit să ne spună că dăm în general din gură pe lângă.

Dacă eşti însă ceea ce un “ales” ar numi “om natural” (unul cu ceva lecturi teologice la activ ştie că aici este vorba despre ceea ce apostolul Pavel considera a fi “trupul păcatului” – Rm 6,6) s-ar putea să ai totuşi o problemă cu enunţul de mai sus, pentru că de trick-ul ăsta al existenţei nu te prinzi decât dacă eşti un creştin: “din perspectivă creştină, moartea nu este nicidecum sfârşitul absolut; ea este doar o întâmplare măruntă în cadrul întregului care este, întregul unei vieţi eterne; şi, tot din perspectivă creştină, în moarte se află infinit mai multă speranţă decât este de găsit, gândind pur omeneşte, acolo unde nu numai că există viaţă, dar această viaţă se află în deplinătatea sănătăţii şi a forţei.”

Boala de moarte o constituie de fapt disperarea, şi “prin disperare a fost dat pradă flăcărilor ceva ce nu poate arde sau nu poate să fie mistuit, sinele”, şi de fapt oricum ai da-o tot ajungi să disperi: fie că nu eşti prea conştient de sine, ignorându-l (& sinele despre care scrie Kierkegaard nu are nicio legătură cu activităţile de tip narcisisto-onanist, aşa că “ţeapă!”), fie că nu vrei să fii tu însuţi (& păcatul ţine de o pervertire a voinţei, nu de cunoaştere), fie că vrei acest lucru. Şi totul din cauza unor disfuncţii ale raporturilor pe care le întreţinem cu sinele (pentru că omul este “o sinteză între…” – a se completa cu dihotomiile clasice): când te pierzi în fantastic, în nemărginit, de nu mai ştii cum să te întorci la tine (disperarea infinităţii); când crezi că poţi să fii oricum, pentru că nu prea eşti de fapt nimic/ în niciun fel (disperarea posibilităţii); când crezi că nu poţi să fii altfel (disperarea necesităţii).

Ceea ce ne face cu adevărat umani însă este tocmai posibilitatea acestei maladii. Privit fiind din această perspectivă, omul este fiinţa care s-a ales cu o boală de moarte a sinelui, atât de umană încât prin ea a ajuns să se definească. Din această perspectivă asupra sinelui ca şi concesie ( care este în acelaşi timp şi o pretenţie) pe care veşnicia o face omului, ia naştere acel “eroism creştin” al omului “singur faţă în faţă cu Dumnezeu”, specific protestantismului.

Pe măsură ce se vindecă, omul devine ceva de neînţeles/ motiv de scandal (“a crede înseamnă...a-ţi pierde intelectul pentru a-l câştiga pe Dumnezeu”); când este total vindecat, înseamnă că a devenit creştin, că şi-a asumat una dintre temele pentru care Kierkegaard este recunoscut drept tătic al existenţialismului - individul mai presus de universal -, că a făcut “saltul” credinţei, ca stadiu existenţial superior eticului şi esteticului.

gaura cu numărul 19

Existența noastră, prin însăși natura sa, se proiectează pe sine, cu toate energiile, întru propria moarte... (Alphonso Lingis, Deathbound Subjectivity).

Imaginează-ţi că melancolia care te cuprinde coincide cu sfârşitul lumii. Nu ar trebui să fie foarte greu, pare să ne spună Lars von Trier, pentru că între eul melancolic care îşi pierde interesul pentru lumea exterioară şi distrugerea catastrofală a pământului prin intermediul impactului cu o altă planetă, diferenţa nu este una esenţială, ci este doar una de grad. Realizează faptul că, pentru cel care prezintă aceste caracteristici mentale, “aşteptarea delirantă a unei pedepse” despre care ne vorbeşte Freud, poate fi resimţită şi ca un fel de auto-devorare, a sinelui şi a lumii. De parcă forţa care împinge misterioasa planetă (botezată simbolic Melancolia) înspre pământ ar fi una libidinală.

Ai parte de cea mai cea nuntă (şi unde poate avea loc o nuntă de vis, dacă nu la un castel? – mai mult, castelul aparţine surorii şi cumnatului tău, un loc care îţi este foarte familiar, din câte se pare) şi nu este îndeajuns. Primeşti cu această ocazie şi vestea promovării în funcţie de la însuşi şeful tău (care îi este în acelaşi timp şi cavaler de onoare mirelui) şi tot nu este îndeajuns. Ar trebui să fii fericit şi nu eşti. Sentimentul zădărniciei vine să descalifice orice tip de certitudine (şi în melancolie, printre primele baricade ce cad, prin care fiinţa încearcă să se apere de asaltul neantizator, este chiar capacitatea de a iubi/ asigurarea erotică prin intermediul căreia existenţei i se conferă sens), sentimentul unei pierderi care nu poate fi identificată (în melancolie se ştie pe cine am pierdut, însă, nu ştim ce am pierdut în/la persoana respectivă). Melancolia este “o dorinţă profundă, dar fără obiect”, ne spune Soren Kierkegaard în al său jurnal al seducătorului. Aşa că Justine începe să “redecoreze” totul în conformitate cu această depresie de tip ideal: fuge cu maşinuţa de golf, doar pentru a se uşura în timp ce priveşte la steaua misterioasă; când toţi invitaţii o aşteaptă să taie tortul împreună cu mirele, ea se bagă în cadă; grădina cu meri mult visată de Michael (grădina “noastră”) o cam lasă rece se pare; în timp ce soţul o aşteaptă în pat ea şi-o pune cu unul dintre invitaţi (invitatul vrea de la ea de fapt un slogan publicitar, fără de care va fi dat afară de la noul job) pe acelaşi teren de golf (cu 18 găuri?); găseşte cea mai bună metodă de a-şi da demisia - îi propune şefului ca viitorul produs care va fi vândut să fie chiar el, proprietarul companiei, urmând să fie promovat cu sloganul nimic (“nimic este prea mult pentru tine”). Pentru că viaţa nu este aşa cum o visezi, “viaţa pe pământ este rea”, iar o nuntă nu este din această perspectivă decât cea mai evidentă manieră de a falsifica această stare de fapt.

Bărbatul – cel care îşi defineşte existenţa din perspectiva lui cogito, cu toată ştiinţa lui este, ca de obicei în filmele lui von Trier, depăşit de situaţie (în cele din urmă John îşi pune capăt zilelor), pentru că în unele aspecte ale ei (cele mai importante ar spune unii), existenţa se încăpăţânează să rămână inexplicabilă. De cealaltă parte, femeia – exponentă a perspectivei intuitive/ instinctuale/ deschisă multiplelor forme ale inspiraţiei, este cea capabilă să experimenteze “ultima prefacere a trupului” (Patricia MacCormack) în manierele i-realului (prin intermediul pulsiunii de moarte, a reprezentărilor, a artializării realităţii mortale). Scena cu Justine goală având “viziunea” Melancoliei, nu reprezintă decât o astfel de parabolă cinematografică a manierei în care eul încearcă să încorporeze obiectul/ realitatea la nivel macro în sine.

Suntem singuri în univers, viaţa nu este decât pe pământ (iar asta nu ţine o veşnicie), aşa că ne retragem în peşterile magice ale imaginarului (inutile în cele din urmă, asemeni cortului din beţe în care copilul, fiul lui Claire se simte protejat) şi acolo creăm opere de artă despre o planetă ce va să fie şi la a cărei parusie totul se va sfârşi – ultima prefacere a trupului şi a pământului/ gaura cu numărul 19.

pilda semănătorului via despre Intelect, Forme şi Ceea-Ce-Este-Ceva la Plotin + ceva din Ultima ispită a lui Hristos

Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o... Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor (Evanghelia după Marcu, 4, 3-4, 14-15).

Toţi oamenii, de îndată ce se nasc, se folosesc de senzaţie înainte de a putea uza de intelect şi, deoarece au de-a face cu lumea senzorială în primul rînd, în mod necesar unii dintre ei rămîn Aici şi îşi duc viaţa considerînd această realitate ca fiind deopotrivă prima şi ultima. Şi crezînd ei că ceea ce găsesc în ea dureros sau plăcut este rău, respectiv, bun, socotesc că atît este destul şi trăiesc urmărind plăcutul şi ferindu-se de durere (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.... Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc (Evanghelia după Marcu, 4, 5-6,16-17).

Alţi filozofi s-au ridicat puţin de la pămînt, partea mai bună a Sufletului îndemnîndu-i pe ei spre ceea ce are mai multă frumuseţe şi îndepărtîndu-i de plăcere; dar, nereuşind să privească spre înalt, ca unii ce nu dispun de un sol ferm pe care să stea, ei au fost traşi în jos, laolaltă cu numele de „virtute", spre acţiuni şi opţiuni inferioare, de care, la început, încercaseră să se desprindă (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat… Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor (Evanghelia după Marcu, 4, 7,18-19).

Iar acei dintre ei care au totuşi pretenţii la raţiune, au stabilit această înţelepciune /utilitaristă/, procedînd în felul păsărilor celor îngreunate, care, încărcîndu-se cu multe poveri luate de la pămînt, nu mai reuşesc să zboare spre înălţime, deşi au primit de la natură aripi (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută... Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută (Evanghelia după Marcu, 4, 8,20).

Al treilea neam /de filozofi/, al oamenilor divini, înzestrat cu putere mai mare şi cu ascuţime a privirii, a văzut de parcă ar fi dispus de o vedere pătrunzătoare strălucirea tărîmului de sus şi s-a înălţat Acolo, de parcă ar fi zburat peste nori şi peste pîcla de Aici şi a rămas Acolo, dispreţuind pe cele de Aici, bucurîndu-se de locul adevărat şi propriu lor, la fel ca un om care, după multă rătăcire, a sosit în patria sa bine cîrmuită (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Acolo este! Acolo înăuntru trăieşte şi se ascunde, poartă zdrenţe, umblă desculţ, face pe tâmplarul, se preface că nu este el, ca să scape...zilnic se face mai palid şi se topeşte; nu este boala, nu este rugăciunea şi postul, nu, este lumina care îl mănâncă...S-au clătinat temeliile lumii, pentru că s-a clătinat inima omului (Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, ed. Humanitas, 2011).

una bucată poem, de Charles Bukowski, dedicată sistemului editorial din România + una bucată melodie, de Johnny Cash, dedicată mie

ce să se facă cu exemplarele celui publicat

(Dragă domnule: deşi ne dăm seama că este o formă de plată insuficientă pentru poemele dumneavoastră, veţi primi 4 exemplare care revin de drept corespondentului, pe care vi le putem trimite prin poştă dumneavoastră sau oricărui altcuiva doriţi.---Notă de la Editor).

păi, mai bine trimiteţi unul lui M.S pentru că altfel îşi va pune probabil
pişatu-n cuptor, ea crede că este o chestie super,
şi poate că este, eu al dracu’ să fiu dacă
ştiu
apoi mai este C.W care nu răspunde la scrisori
dar este foarte ocupat să-i înveţe pe băieţaşi cum să scrie
şi ştiu că merge prin tot felul de locuri, aşa că de vreme ce este,
aţi putea să-i trimiteţi un exemplar...
apoi mai e bătrâna mea mătuşă în
Palm Springs nimic în afară de bani iar eu am
tot ce vreau în afară de bani...talent, o voce melodioasă,
un croşeu de stânga cu care lovesc mai jos de stomac...trimiteţi-i un exemplar,
îşi face griji pentru mine, ultima oară i-am dat telefon beat,
dând de înţeles că am nevoie, îşi face griji
pentru mine...
apoi mai este fătuca asta din Sacramento care
îmi scrie scrisorelele astea...o curvă
foarte deprimată, amestecată şi bătută precum o vafă, făcând
introduceri finuţe din punct de vedere intelectual pe care le ignor,
dar trimiteţi-i totuşi o revistă
în locul unui crin de făclie.

cu asta sunt 4?
sper să vă mai trimit nişte poeme
cât de curând deoarece îmi imaginez că
oamenii care îmi tipăresc poemele sunt puţin cam
nebuni, dar nu-i nimic. şi eu sunt
aşa. oricum ---

eu sper ca
în tot timpul ăsta
să nu vă schimbaţi
înainte
de a mă schimba
eu.

c.b

ceva ca un fluture de noapte storcit între paginile unui volum de Mallarme

Un roman despre realitate, așa cum se vede ea atunci când o privești prin tot felul de substanțe (“M-am uitat la bec prin vinul din pahar.”), despre culorile din spatele lucrurilor atunci când acestea devin transparente (“Întotdeauna mi-a plăcut cum se văd prin piele vasele de sânge.”), dezvăluindu-și astfel posibilitățile estetice (“Când storcești câte-un gândac ies din el sucuri de fel de fel de culori. Din ăsta poate că ar ieși roșu. O dată am storcit unul care se plimba pe o paletă de desen. Din el a ieșit un lichid violet strălucitor. Cred că s-au amestecat în burta lui mică albastru și roșu, pentru că violet nu aveam pe paletă.”).

Problemele existenţiale sunt de cele mai multe ori în strânsă legătură cu potenţa (“Abia îmi luasem rămas bun de la mama mea moartă şi corcita asta voia să ne-o tragem”). Cu femei nesatisfăcute şi bărbaţi care o ard mai mereu pulbere din cauza asta. Yoshiama de exemplu, numai în astfel de stări îşi doreşte o femeie, nu să o fută, ci să îi rupă hainele de pe ea, să o sugrume, să-i bage un băţ, ceva, în cur (şi asta mă face să mă gândesc la Romance X-ul lui Catherine Breillat în care Caroline afirma că femeia este o gaură, iar asta pare a se constitui într-o traumă de nevindecat pentru masculul contemporan). Cu multă vomă şi trupuri date mai mereu peste cap, cu dezintegrări pe la tot felul de bairamuri unde naratorul experimentează nevoia de a le suge organele celorlalţi, de a fi jupuit, de a fute şi de a fi futut. Partidele de sex sunt pe apucate şi hard-core. Simţurile îşi fac treaba pe rând (doar vezi/ doar simţi/ doar auzi), pentru ca în final să genereze mixuri şi re-mixuri excesive. Cu sedative/ somnifere, de încălzire, pentru a trece la “greutăţi”, totul condimentat cu mult alcool. Chiar şi în cele mai penibile, scabroase momente însă, lumina, culorile, muzica şi starea de visare continuă să-şi facă de cap. Cam asta ar fi lecţia pe care vrea să ne-o servească Murakami de undeva din background - artializarea realităţii nu este circumstanţială, esteticul supravieţuieşte apocalipticului, ca în visul lui Lilly, în care într-un oraş îndepărtat izbucneşte războiul, dar ea şi cu Ryu îl privesc liniştiţi de pe o plajă.

Câteva ponturi:

- la pg.90-92 veţi găsi câteva fragmente absolut memorabile despre ce reprezintă de fapt literatura + o cheie pentru înţelegerea romanului;
- de la cap.4 încolo unele dintre cele mai demenţiale petreceri din istoria literaturii;
- cu fiecare respiraţie uiţi cine eşti, devii o păpuşă, lumea face cu tine ce vrea, în jurul tău totul fermentează, eşti inimă şi penis, restul organelor s-au topit, ajungi în faţa unei mări de un albastru nemărginit, aproape transparent şi îţi dai drumul. “Toţi ceilalţi se târau pe podea, se mişcau, se legănau, scoteau zgomote.” Iată doar una din multiplele viziuni pe care le poţi avea parcurgând romanul lui Murakami, un roman despre privelişti care se amestecă cu ce ai în cap (o bună definiţie a realităţii până la urmă).

Ryu Murakami ne propune în esenţă o interpretare japoneză a visului american lângă una dintre unităţile militare ale unchiului Sam, totul “în ritmul lui Orfeu Negro", în interpretarea lui Bonfa. Da, există viaţă, spune Ryu, între mine şi drog, între fire de păr, firimituri, bucăţi de unghii, petale, şerveţele, chiloţi de damă, sânge, ciorapi, ţigări, cioburi, între coperţi de discuri şi filme, există viaţă, ceva ca un fluture de noapte storcit între paginile unui volum de Mallarme, ceva asemănător durerii provocată de rană (“am simţit că singura parte din mine care trăieşte cu adevărat este braţul drept, şiroind de sânge”), o durere care te face să te detaşezi, să străluceşti, să te uiţi la lume de parcă ai vedea “cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), de parcă ai vedea lumea prin ochii unui copil, întâia oară.

The Proposition - reg. John Hillcoat, scen. Nick Cave (2005)

Regizat de un John Hillcoat mai obişnuit cu videoclipurile muzicale/ documentarele (cu trupe precum INXS sau Bush) decât cu filmul artistic de lung-metraj, The Proposition este un film despre limită – într-un deşert australian în care supravieţuirea nu pare a avea în ea nimic firesc (un loc fără de Dumnezeu, un loc pentru care nicio experienţă de viaţă nu te pregăteşte, iadul pe pământ), pe teritoriile marginale ale moralităţii, cu cei trei fraţi urmăriţi puşi într-o situaţie conflictuală extremă (Charlie trebuie să-şi ucidă fratele mai mare pentru a-l salva pe cel mic). Şi totuşi ăsta este solul din care răsar momentele de graţie:

- o mulţime de cadre cu peisajul ascetic australian din care Charlie Burns pare a încerca să desluşească sensul, însă, pe tot parcursul filmului, nu ni se spune încotro (eşti afectat dar ceea ce te afectează nu poate fi raţionalizat);
- un criminal care cântă precum o privighetoare, de parcă vocea ar fi un organ sublim care reuşeşte cumva să trăiască separat de corpul monstruos;
- un alt criminal, Arthur Burns, fratele mai mare şi capul bandei ("The Dog Man"), educat dar în acelaşi timp feroce (noi nu suntem mizantropi, suntem o familie), a cărui singură limită o constituie dragostea pentru familie: “Love. Love is the key. Love and family. For what are night and day, the sun, the moon, the stars without love, and those you love around you? What could be more hollow than to die alone, unloved?” Şi de murit nu moare singur, neiubit, pentru că deşi Charlie îl răneşte de moarte, îi stă alături până când îşi dă ultima suflare.

Precum în Meridianul sângelui (Cormac McCarthy), ţinuturile par mai sălbatice, mai barbare ca oriunde altundeva, “un tărâm astfel rânduit al cărui adevărat relief nu e piatra, ci frica” (pg.62, ed. Polirom, 2011), cu moartea ca un fel de principiu subzistent al vieţii (o viaţă împuţinată, care se topeşte sub arşiţa soarelui şi este apoi remodelată la întâmplare), cu moartea ca însuşire din spatele a tot ce se vede, în care lumea este “o pălărie de scamator de bâlci, un vis la febră, o transă unde hălăduiesc himere fără asemănare sau precedent, un carnaval itinerant, un circ ambulant a cărui destinaţie finală după multe popasuri în câmpuri mlăştinoase e negrăit de cumplită şi negrăit de catastrofală”(pg.299).

The Proposition este un film pe care oricine poate (şi ar trebui) să îl vadă, însă, după vizionarea căruia fiecare pleacă cu adevărul lui, încotro vrea.