cum își face omul viața

cum te-ai putea da jos din pat dacă nu crezi? cum ai putea lăsa lucruri aproape și departe de tine? cum altfel dacă nu prin credința ca fundament al percepției (karl barth), dar nu ca realitate a unei lumi diferite, ci ca fragment al lumii concrete. cu încrederea asta vine omul în lume, apoi își aduce argumente în căutarea unui punct-de-vedere fără obstacol, pentru a-și da seama până la urmă, că tot cu încredere (și din asta curaj) sau îndoială își face viața. și “dacă oamenii vin în lumea asta cu atâta curaj, atunci lumea trebuie să-i omoare ca să-i înfrângă și normal că-i omoară.” (ernest hemingway).

gramatica sângelui

peisajul defilează. da, știm. și în câte pagini încape viața cuiva, depinde de fericire. să nu fim tentați însă a crede că ea ar echivala cu întinderea în narațiune. houellebecq ne spune că-i tocmai invers. tot el spune așa – “condițiile inițiale fiind date și, fiind stabiliți parametrii rețelei de interacțiuni inițiale, evenimentele se desfășoară într-un spațiu indiferent și gol; determinismul lor este ineluctabil. ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple, nu se putea altfel; nimeni nu putea fi socotit vinovat.” [particulele elementare] adică doi cuarci sus, unul jos, doi cuarci jos, unul sus. mai filosofii au vorbit despre veșnica existență a tiparelor, dintr-o ființă perfectă fiind absente implicații precum schimbarea. și știm bine că fără o ființa perfectă nu se poate; avem nevoie de cineva să țină povestea, de ficțiunea care să ne dea structuri în realitate [cei dinspre lacan i-ar spune simbolic – slavoj zizek așa îi zice, the pervert’s guide to cinema]. din punctul ăsta de vedere “sfârșitul se aseamănă întotdeauna cu începutul...” [origen, despre principii]. dar intervalul este colorat, existenților le este dat să guste din cele spre plăcere sau durere, o pânză numai bună pe care se poate desena și se desenează tragedia [“fericirea lui pare a fi doar un desen cu umbre” - agamemnon], ca timp necesar eroului să treacă de la nenorocire la fericire, dar mai ales invers [aristotel, poetica]. dar noi nu ne vom mai întreba împreună cu părintele teologiei în ce măsură aparțin timpului cele ce se văd. e suficient să știi, după ce te-ai nevoit cu lecturi din tragicii greci, că în lume există o singură explicație – destinul – și nici asta nu-i tocmai o explicație; e un răspuns care nu convinge, nu epuizează nimic, la el recurgi din când în când și atât.

despre locul de unde vine el, eschil ne-a vorbit, nu a abstractizat. dacă am vorbi precum deleuze & guattari, l-am numi corp fără organe; oricum, puternic vascularizat, pe el nu pot fi întreprinse decât operațiile pe viu. gramatica lui este sângele, pentru că omul e sânge și pneuma. “când sângele a fost băut de glia hrănitoare, stropii răzbunători ai crimei se încheagă; nici apa curgătoare nu-i mai spală.” [hoeforele]. desigur, poți vorbi despre șirul evenimentelor ca aflându-și rădăcinile într-o faptă neleguită [vezi episodul  cu atreu, tatăl lui agamemnon, servindu-i la un ospăț lui thyestes, fratele său, carnea propriilor copii; apoi sacrificarea de către agamemnon a propriei fiice, spre biruință], dar în cele din urmă tot aici te întorci, în partea cea mai întunecată a cosmosului [tartarul?], din care la început s-a închegat sângele, ca fluid originar, care trebuie controlat în mod corespunzător de inițiați, în măsura în care se poate opera cu incontrolabilele. toată filosofia greacă poate fi privită din perspectiva efortului uman de a organiza, de a da sens, de a raționaliza ceva care nu întreține raporturi directe cu binele, frumosul sau adevărul [“tărâmul unde nu pătrunde niciodată fericirea” - eumenidele]. nu dintr-o conștiință etică sfârșesc nelegiuiții așa cum sfârșesc, ci pentru că totul face parte din destin ca dintr-un αὐτόματον ontic, ale cărui anomalii în universul uman sunt declanșate de ὕβρις [de care omul este scos din minți prin lipsa de măsură, rătăcire care ispitește și aduce în cele din urmă la dezastru].

fiicele lui, zeițe subpământene, au fost numite de umani erinii - “înfățișarea lor e neagră și scârboasă, ele sforăie împrăștiindu-și horcăiala, din ochi li se preling urdori de sânge, podoaba lor de șerpi...” [eumenidele]. ele sunt copilele bătrâne ale unor vremuri vechi, de ele nu se apropie nici zeul, nici muritorul, și nici fiara. pe lângă ele, moirele, fiice ale lui zeus și ale zeiței themis, reprezintă aproape un demers explicativ. toți zeii sunt tineri raportându-se la ele. și dacă au fost așezate la periferia mitologiei [în eumenidele ele sunt îmbiate de apolo și atena să participe la orânduirea viitoarei cetăți ca instrumente ale fricii], aceste divinități htoniene nu au devenit pentru imaginarul grec mai puțin tulburătoare. pentru că și tu, precum oreste, “trebuie să pieri, uitat de toată lumea, un suflet care nu va fi știut ce este bucuria, o făptură golită de sânge, hrana unor zeițe, o umbră!”

în ceea ce privește discursul de gen [pentru că sexul era unic, femeile erau doar niște bărbați care, dintr-un deficit de căldură vitală, aveau organele de reproducere plasate înăuntru – galen, de semine], femininul era plasat ca fiind mai aproape de natura irațională a celor ce sunt. nu întâmplător, ca agenți ai distrugerii, tragedia greacă preferă personajele feminine. la originile războiului troian tot genul ei se află - “grabnic, pentru o femeie, care a fost a mai multor bărbați, se încordează brațe...” [agamemnon]. în preajma lor bărbații își manifestă determinismul pulsional, fundamental existenței întrupate. helena este numită de eschil o mireasă a plânsului, corespondent uman al zeiței ate [în impulsivitatea ei își află originea ὕβρις]. bărbatul nu face niciodată în realitate ce vrea. păcatul în patriarhat a fost și rămâne de gen feminin. “pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că legea este bună. dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine.” [romani 7, 15-17]. lars von trier avea dreptate, “natura este biserica lui satan”, și “femeile nu își controlează propriile trupuri, natura o face.” [antichrist] așa că, să călcăm pe urmele apostolului pavel, fraților - “bine este pentru om să nu se atingă de femeie” [1 corinteni 7, 1].

la începuturile filmului și timpului

la început nu se vede, se aude. facerea, ca moment în care din nici-unul apar doi, ca relație în care nici-unul își păstrează statutul de alter fără de care primul semn nu poate genera, facerea este bezna în care orchestra își reglează instrumentele nevăzute, semn că ceva se pune în mișcare. “vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce.” [ioan 3, 8]. prin amânarea primei imagini kubrick ne plasează la începuturile filmului și timpului de fapt. adică, cum ar spune deleuze, ecranul negru are valoare genetică și structurală, pentru că "cinematograful nu are drept obiect reconstituirea unei prezențe a corpurilor, în percepție și acțiune, ci efectuarea unei geneze primordiale a corpurilor în funcție de un alb, de un negru, de un gri (sau chiar în funcție de culori), în funcție de un 'început de vizibil care nu este încă o figură, care nu este încă o acțiune'." (cinema 2. imaginea-timp).

kazerne

cu fiecare interviu, se mai scrie o apocrifă, și fiecare interviu ca “o formațiune neidentificabilă – pasată de la/ corp la corp”. invitatul, de data asta, vlad moldovan. cu el am încercat mici construcții. puteți să le spuneți kazerne.

(i)                 cum ne mai răspunde în evul nou natura la decalaj? care îi sunt semnele?

natura, îngustată cum apare în ultimul timp, își continuă dinamica circulară - integrând  otrăvurile. fireasca-i anemizare, hibridizarea fantomatică și boala devin criteriile normalității. am citit undeva că generațiile de după 76 nu au prins nici un an de echilibru climatologic – prin urmare trebuie să lucrăm cu firescul distrugerii, neavând acces la alternative decât prin legende. se pare că ne îndepărtăm de străfulgerările exteriorității odată cu perfecționarea catastrofei.

(ii)               în mii de platouri ni se spune că „ar trebui să opunem două modele științifice, așa cum procedează platon în timaios. unul s-ar numi compars, celălalt dispars.” cum tu deja ai ales, ce urmărește nomadul? ce teritoriu întinde el?

nomadul își ajustează armele. e o artă de a te poziționa pe schijele de șrapnel și de a recalibra asamblajul. are probleme de schimb și de stoc.

(iii)             de ce mai ales electro? de ce remix mai ales?

electro adică cibernetic adică informație. avem de-a face cu gradații absolut necesare pentru a înainta pe scala lui kardashev. remixul devine viața celui pentru care toate sunt din auzite.

(iv)              după ce alegi mâna, dacă vine vremea să o tai că smintește , ce alegi? adică, de ce?

în primul rând mâna, ca proto/ergon, nu cunoaște sminteli. în al doilea rând situația unei alegeri s-a suprasaturat odată cu trecerea de la evenimentul 0 la evenimentul X.

(v)                spre delectare ce ar putea să ți se întâmple?

o revoluție biotehnică.

           

                                                Kazerne

Oamenii – mă bucur de ei

dar eventual să nu mă atingă

să facă lucruri pe întuneric

să-mi ude manşeta.

Fiecare moment e atroce

dar vai ce

distins este

ca o doamnă cu vermină.

Toţi beau şi tot torn – să

menţin ceaşca de ceai şi lapte

arhipline – astfel încât să

sorbesc interminabil – arcuindu-se

grumazul, imposibil de a o cuprinde

în degete pentru că se varsă.

Un deget a mirosit a tutun

altul a ţuică.

Ce se poate spune despre asta?

Poate e o detentă

o subtilă pulsaţie în care nu mai

reuşesc să iau poziţie

poate e adevărata natură vicleană

de pe plantaţie

un halou peste găini.

În fluturul trăilor

Pe planeta de pe soare
păsări în păduri
ce se îmbucă
cu păsări pe găteje


În oceanul în tangaj
pânza de sac e ferfeniţă
înnoadă scânduri
şi o seamă de ciurucuri
muiete.

Noricel – te scuturi,
Maxima!
în pântecel
de vale?

Adunatu-s-or
vectorii descătuşaţi?
Primenitu-s-o
maimuţa în iatac?

[mi s-a spart un borcan în care am turnat cafea fierbinte
şi concomitent, mişcându-l am auzit un clinchet de cuburi
de gheaţă. Apoi  am turnat clocotul în alt borcan şi am
început să beau din el cu o riguroasă atenţie  prin care
filtram lichidul astfel încât rămăşiţele să-mi rămână pe buze
şi doar pe ele
să le
zdre
lească]

***

Pe sub scări se-ntrec furnici
Parapet de smoală plin
Şi o rază-n mezzanin

Aer copt umple odaie
Picură zelos în baie

La un stâlp se-nvârte viţa
Adumbrind carton de pizza

Din salon scapără şoapte
Un ibric fierbe cu lapte
Spumegă fără necaz
Baltă albă pe-aragaz.

Survivor o vreme

Floare de dovleac
crescută printre bulzuri
de răsad.
întinsă, cărnoasă,
ferită de ruje
dar deschisă cerului
pe care îl
cuprinzi dinspre
solul căsăpit.
Înclinăţi floare
 oranj -o tijă
spre căldarea în
care am aruncat cartofii
şi mai atinge
cu misterioasele-ţi lenticule
tălpicul de teneş
să mă trezesc leneş
şi implodat de vodkă
nemângâiat în holdă.

Uof! ora e obscenă
şi doza încălzită
absconsă pe sfert
în tina fără de suflet.

o pipăi din burice
când să o apuc
îmi scapă
iară
 

Vine şi ziua aceea
în care
text puţin şi un maldăr
de păstăi.

Îngropat în sector,
legănat de Ceres
ale cărei cifruri
propagă în grădiniţă
amestecând par şi tulpină
ghirlandă şi altoi

Se lasă cortina de sudalme
peste lanul de porumb
ale cărui osane
se umflă că's numb.

 

there's life in these old hands still

când credeai în sfârșit că ai scăpat, că îl ai pe louis doar pentru tine, lestat se întoarce dintre morți și îți mărturisește care e zona din care artisticul ia naștere. “not quite furioso. moderato? cantabile, perhaps.” dar nu în pian se află originea. pentru originarul estetic nici lestat nu-i decât un instrument. dar el a fost acolo, în mlaștină, printre broaște râioase și aligatori. pentru că de oricâte categorii estetice ne-am folosi, putreziciunea din care a căpătat formă la începuturi se află dintotdeauna în inima artei.

numai din perversiune scopul tragediei în poetica aristotelică este a săvârși purificarea. căci ce este tragedia dacă nu o formă de exorcizare? cele ce se săvârșesc în interior și amenință ordinea socială sunt scoase “afară”, iar spectatorul se liniștește. complexitatea tematică a creațiilor artistice crește exponențial cu diversificarea “tentațiilor”. și dacă ne emoționăm cu milă sau frică, ori cu cântece phallice, o facem tot pentru expiatio. pentru că arta vine dinspre o margine în care umanul nu se mai recunoaște, de la o adâncime care încă îl afectează. cum altfel ar putea fi explicat paradoxul ororii care ne atrage prin impuritate? “complexul mumificării” (andre bazin), chiar dacă mai potrivit artelor plastice, face sens pentru producțiile estetice în general, în încercarea lor de a prezerva o existență a cărei vitalitate ține de timpul trecut, ca epifanii ale violenței, ale unui accident în urma căruia nu au existat supraviețuitori. thomas bernhard a înțeles – a relata înseamnă a nimici tot ce este descris (extincție). artistul nu operează pe viu, el nu face decât să aranjeze cadrave, să le pună în context.

emmanuel levinas a înțeles și el și s-a împotrivit. în reality and its shadow, la origini arta nu este nici cunoaștere, nici limbaj. funcția ei constă în a nu înțelege, în obscur ca eveniment ontologic independent. substituirea obiectului cu imaginea acestuia este procedeul ei elementar. “un obiect reprezentat, prin simplul fapt că devine o imagine, se preface într-un non-obiect”. în absența obiectului, imaginea acestuia îi ocupă locul marcându-i astfel absența, înlocuirea, de parcă obiectul reprezentat ar fi murit. iată de ce inumană. iată de ce monstruos. din momentul în care prin artă moartea este introdusă în ființă, ca o tăietură în trupul realului, temporalul este întrerupt, devine “interstițiu”. transformându-se în destin, individul integrat în spectacol este scutit de la responsabilitate, se vede eliberat. modul lui de a fi este fugă, numele lui este legiune (marcu 5, 9). 

rosetta s-a trezit

viață, adică informație. cam la asta se reduce biografia noastră genetică comunicabilă prin sex și ordine. și dacă de neînțeles, asta nu înseamnă liberi. prometeu, pe lângă arte, i-a dăruit pe umanoizi și cu “oarba speranță”, care îi împiedica să conștientizeze rigiditatea sistemului în care funcționau și în care puteau puțin. așa că încălziți-vă puțin fraților la gândul lui origen – tiparele lucrurilor aflate în înțelepciune nu au început, funcționează doar la nivele diferite de virtualitate, într-o eXistenZ care nu are sfârșit. de aici cât mai puțin patos. o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme vom rula precum niște mașini de fabricație germană, tăcut, ne vom stârni din când în când cu orgile noastre de emoții, dar fără patos, până în ziua în care vom fi deconectați. pe 20 ianuarie 2014, după 31 de luni de hibernare rosetta s-a trezit.

acelui ceva care să vină. să pună punct în sfârșit

o carte despre vreme și soteriologia ieșirii din vreme, despre lucruri de nedepășit sau care ne depășesc, și de aici un soi de dezvinovățire a umanului, în care detaliile se acumulează în căutarea acelui ceva care să vină și să pună punct în sfârșit. cum cărțile lui dan sunt din ce în ce mai mici, am speranța că își va găsi până la urmă punctum-ul (fie că-i vorba de încremenirea într-o după-amiază de toamnă sau de a fi în gândul prietenilor după moarte, când își fut partenerele, doar pentru un moment), unul dintre semnele vechi care te duce până la capătul literaturii, dincolo de care nu poți fi decât mort sau fericit. dincoace e doar o nostalgie nesfârșită ce ne duce departe de noi.