care-i treaba cu trupul 2

„într-un duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi...” (1 corinteni 12, 13). pornind de la această comparație dintre ἐκκλησία și σῶμα își construiește dale b. martin interpretarea primei epistole către corinteni a apostolului pavel, pusă sub titlul the corinthian body (yale university press, 1995). pentru cei obișnuiți cu hermeneutica biblică, cartea oferă din start altceva, fie și numai pentru faptul că avem un profesor de teologie creștină preocupat în mod special de plasarea retoricii pauline în context greco-roman. argumentarea pe surse păgâne va depăși în mod semnificativ atenția acordată textului paulin propiu-zis. și dacă nu ești un băiat de altar, acesta se va dovedi a fi și unul dintre punctele forte ale lucrării.

avem două mari secțiuni: (i) ierarhia, cu - a) trupul în cultura greco-romană, b) retorica trupului politic, c) organizarea trupului, d) limbi de îngeri în trupul lui hristos, și e) corpul înviat; (ii) pângărirea, cu – a) trupul, boala și pângărirea, b) sex, alimentație și pângărire în trupul corintian, c) pericolele dorinței, și d) văluri profilactice.

prima secțiune începe cu o analiză a felului în care își construia trupul cultura greco-romană, pentru că un trup nu este un dat (chiar dacă cu înzestrări naturale), ci trupul se lucrează, în sens propriu chiar. să ne aducem aminte de idealul platonician al tânărului educat cu mituri și exerciții fizice (republica). o ideologie a trupului guvernează estetica corporală greco-romană. “natural” este ceea ce se află în conformitate cu așteptărilor estetice ale clasei superioare. de la naștere, și chiar dinainte, trupul trebuie să fie controlat, cultivat și manipulat.

“...modalitățile prin care tânărul trup să reflecte estetica corporală a propriei clase. cele care doreau să devină mame erau învățate cum puteau să se asigure că pruncii lor se vor naște cu înfățișarea și caracterul cuvenit; doicilor li se arăta cum să-l îmbăieze și să-l înfașe pe copil în așa fel încât micul trup să capete frumusețea aristrocatică corespunzătoare, iar instructorii de gimnastică erau sfătuiți de doctori și alți oameni de știință în privința tehnicilor de masaj care să asigure constituția corectă a trupului bărbătesc adolescent.” (pg. 25)

ideea principală este că în locul dualismului ontologic (mintea și trupul aparțin unor realități diferite), cu care a fost obișnuit occidentalul de filosofia modernă (de la descartes încoace), o ierarhie de esențe este mai potrivită filosofiei antice. umorile, fluidele sunt agenți/ aspecte ale economiei sociale; interacțiunea lor e descrisă în termenii luptei politice. “medicul antic era un economist al polis-ului corporal” (pg. 31), în care trupurile constituiau o expresie directă a statutului social. însuși apostolul pavel se pare că a avut o problemă în acest sens, aspect care i-a îngreunat argumentația în spațiile marcate de această ideologie. criticile care i s-au adus lui pavel în corint (2 corinteni 10, 1; 10, 9-11) vizau neconcordanța vizibilă dintre „puterea” epistolelor și „slăbiciunea” prestației sale fizice, originile acestor critici aflându-se în valorile și ideologiile învățate la școlile de retorică. se pare că acestea aveau o legătură directă cu trupul lui pavel, în galateni 4, 13-15 acesta admițând acest fapt. pornind de la mențiunea potrivit căreia, dacă le-ar fi fost cu putință, galatenii și-ar fi scos ochii și i-ar fi dat lui, unii interpreți au speculat că pavel ar fi suferit de un anumit tip de boală a ochilor care ar fi făcut ca aspectul lui fizic să fie unul neplăcut. pavel numește această diformitate fizică “un ghimpe în trup” (2 corinteni 12, 7). în orice caz, aceasta reprezenta ceva rușinos pentru el, fiind un lucru de care se jena, ca un indicator al unui statut inferior, compensat de puterea lui dumnezeu. “având în vedere importanța pe care retorica greco-romană o acorda trupului, frumuseții și vigoarei, aceasta constituia o problemă reală pentru pavel dacă dorea să ajungă la oamenii care aderau la valorile transmise de educația retorică greco-romană.” (pg. 54) pentru că într-o astfel de societate, puterea și frumusețea fizică erau reflexii ale unui caracter nobil. mesajul transmis poate fi unul admirabil, însă, dacă el nu se potrivește cu “realitatea” trupului, oratorul însuși devine o țintă a ridicolului. criticii evidențiau slăbiciunea trupească a lui pavel (fie că vorbim de boală, desfigurare sau simplă infirmitate) ca un argument de necombătut pentru o slăbiciune de caracter a acestuia.

polis-ul constituia un trup în care orice tulburare civică era privită ca un simptom pentru boală. și în ceea ce îl privește pe pavel, preocuparea principală în 1 corinteni este unitatea bisericii – tot un trup, doar că de data asta, al lui hristos. familiarizat cu retorica ce vizează concordia (și purtând denumirea de homonoia), apostolul o folosește împotriva rolului ei obișnuit, și anume acela de a sprijini ideologia clasei de sus. problema lipsei de unitate a bisericii din corint era cauzată de dispute în ceea ce privește statutul. “pavel vrea să pună în contrast două lumi diferite: lumea retoricii și a statutului greco-roman, însoțită de ideologia clasei superioare, și lumea cumva ascunsă a realității apocaliptice proclamată în evanghelia lui hristos, care are propriul sistem de valori, unul alternativ, și propria atribuire în ceea ce privește statutul, care într-un sens “oglindește” valorile „acestei lumi”, dar într-un alt sens se opune și răstoarnă aceste valori.” (pg. 57) pneuma este raționalitatea divină care le oferă creștinilor (și doar lor, ceilalți fiind numiți psychikoi) o cunoaștere de natură esoterică, “lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești” (2, 13). aceasta reprezintă o turnură a discursului paulin, prin introducerea un mecanism total diferit de dobândire a statutului – posesia cunoașterii duhovnicești – la care au acces doar creștinii. corintenii, pe care îi caracterizează inițial ca fiind de condiție „joasă”, au de fapt un statut mai “înalt” decât oricine din această lume (“noi avem gândul lui hristos” – 2, 16). retorica paulină este una extrem de încâlcită, modificând aceleași statuturi în mod repetat, pavel având de fapt o audiență duală în minte – pe de o parte, biserica din corint ca un întreg, și pe de altă parte, o anumită parte a acestei biserici (“unii”, tines – 4, 18). retorica paulină trebuie să funcționeze ca o punte între aceste două lumi, injectând adevărul realității apocaliptice și a discursului acesteia în negura și iluzia unui discurs “al lumii” greco-romane, unul presupus unitar și monolitic. în contrast cu retorica grecului educat, pavel îi opune acesteia “discursul crucii”. apocaliptica iudaică, cu rezonanțele ei revoluționare, îi oferă lui pavel această realitate alternativă. ceea ce adaugă acesta la portretul apocaliptic tradițional este hristosul crucificat ca imagine centrală a evangheliei, ca expresie a unui sistem de valori radical diferit. evanghelia apocaliptică dezvăluie instabilitatea valorilor asumate de cultura greco-romană, înlocuindu-le cu o lume în oglindă în care ceea ce este sus este jos și ceea ce este jos este sus. astfel, folosindu-se de retorică pavel “argumentează cu putere împotriva puterii retoricii. se folosește de ipoteze în privința ierarhiei și a statutului pentru a răsturna statutul perspectivelor culturii greco-romane. și, în cele din urmă, pretinde cel mai înalt statut pentru sine pentru a-i convinge pe cei cu un statut superior din biserica din corint să-l imite pe el în a accepta poziția unui statut inferior.” (pg. 67). făcând acest lucru, pavel susține în mod implicit acel ceva de care ideologia clasei superioare se temea cel mai mult – dezmembrarea ierarhiei stabile din trupul politic și cosmic.

diferitele tipuri de sciziuni (libertini vs asceți, gnostici/ proto-gnostici vs non-gnostici, “entuziaști” vs pavel, evrei vs neamuri, discipoli ai lui apollo vs discipoli ai lui pavel) se reduc în fapt la una singură: creștinii dintr-o clasă socială superioară (“puternici”) vs creștinii din clasa de jos (“slabi”). arsenalul retoric paulin îi vizează pe cei din prima clasă, cei care s-au “semețit”, având drept valoare “cunoașterea” (gnosis). adepții unei libertăți radicale (cel puțin pentru cei suficient de înțelepți pentru a ști cum să o folosească), pretind gnosis în ceea ce-i privește, cunoaștere care-i învață să nu se teamă de zei sau daimoni, aspect ce poate fi legat de un monoteism radical. nu sunt preocupați de puritatea în ceea ce privește alimentația, atitudine legată de o anumită depreciere a trupului. vorbirea în limbi comporta de asemenea implicații în privința statutului în biserică. se pare că cei care puneau accentul pe darul glosolaliei erau chiar cei “puternici”, aceiași care prețuiau și virtuțile cunoașterii, cei care se “trufesc” (13, 4).  pavel ne apare drept cineva cu un statut superior, dar un statut problematic din punctul de vedere al celor cu același statut. refuzul lui pavel de a accepta ajutor material de la aceștia poate fi considerat drept o încercare a apostolului de a-și menține autonomia și poziția sa de lider (a nu fi considerat un client sau filosof de casă), fapt care se potrivește cu strategia sa retorică de inversare a statutului. prin analogia tradiționala a trupului, invocată pentru a întări statutul unei ierarhii care nu putea fi pusă la îndoială, pavel pune sub semnul întrebării această ierarhie. în epistola către corinteni (cap. 12-14 mai ales), pavel argumentează pentru o versiune a trupului lui hristos în care indicatorii de statut sunt inversați, cu o mai mare onoare acordată celor care în mod normal erau privite ca având un statut inferior.

estetica corporală paulină vizează tot un corp lucrat, însă, un corp lucrat în sens duhovnicesc, potrivit unei estetici a corpului înviat. în argumentarea sa pavel se folosește de un loc comun pentru gândirea filosofică din acele timpuri – creaturi diferite există în realități cosmice diferite, fiecare având un trup potrivit acelei realități și compus din substanțe derivate din acea realitate. de notat este faptul că apostolul folosește termenul de sarx doar pentru ființele inferioare – oameni, animale, păsări și pești. extinzând argumentul, acesta consideră că o astfel de ierarhie există și pentru trupurile cerești. aici, schimbând terminologia, îl înlocuiește pe sarx (“carne”) cu soma (“trup”), acest lucru fiind necesar deoarece, mai târziu, va insista că trupul înviat este analog “trupurilor” cerești, care nu sunt compuse din “carne”. presupozițiile pauline sunt foarte asemănătoare teoriei filosofice populare din acele timpuri, care vorbea despre un “suflet astral”. ca și ceilalți filosofi, pavel asumă o ierarhie fiziologică a cosmosului, însă, spre deosebire de majoritatea filosofilor greci, acesta nu vorbește despre psyche (“suflet”), ci mai degrabă despre pneuma ca entitate comună ființelor umane și stelelor. ceea ce ființele umane vor avea în comun cu trupurile cerești va fi întruparea într-un “trup pneumatic”, un trup alcătuit doar din pneuma, din care sarx și psyche au fost înlăturate. acesta este trupul ideal al creștinului, construit potrivit unei distincții între ceea ce jean-yves lacoste numea “eu empiric” şi “eu eschatologic”.

a doua secțiune a cărții lucrează cu cele mai puțin curate de care trupul se vede afectat. era și firească o alternare a aspectului ideal al corporalității, cu ceea ce putem numi concretitudinea sa tensionată, însoțită de problemele inerente, de genul “nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (romani 7, 15). “felul în care o societate concepe boala ne spune multe despre natura trupului în acea societate.” (pg. 140). o etiologie a lipsei de echilibru (elemente/ umori) era considerată drept cauză a bolilor la greco-romani. “sănătatea este un fel de echilibru...” (galen). cei “puternici” operează cu logica echilibrului, relativ puțin preocupată de pângărire sau invazie, în timp ce pavel operează cu logica invaziei, cu anxietățile ei în privința purității și a granițelor ferme. dualismul apocaliptic dintre duh și carne, însoțit de o demonizare a cărnii (“dorința cărnii este moarte dar dorința duhului este viață și pace” - romani 8, 6), diferențiază în mod radical perspectiva paulină față de ideologia clasei superioare.

porneia/ prostituata e considerată de apostol ca fiind reprezentativă pentru un cosmos înstrăinat. trupul individual nu posedă un statut ontologic independent. ființa prostituatei este definită prin prisma statutului ei de reprezentant al cosmosului, în timp ce ființa creștinului este definită prin participarea în trupul lui hristos. uniunea pneumatică dintre trupul creștinului și trupul lui hristos este ceea ce îl definește pe creștin. “copulația între reprezentanții acestor două trupuri cosmice pune în scenă o coliziune a unor lumi de semnificații: un raport intertextual.” (pg. 177). referitor la conștiință, potrivit textelor antice, “conotația principală în ceea ce privește cuvântul compus – syneidesis – este aceea că omul este constituit în mod natural în așa fel încât, dacă depășește limitele morale ale naturii sale va resimți în mod normal o durere numită syneidesis.” (c. a. pierce). pentru pavel, din contră, conștiința nu reprezintă un ghid moral sau o cunoaștere de sine în care să te încrezi. aceasta poate fi și un ghid fals – o conștiință slabă se poate înșela în ceea ce privește existența și puterea zeilor idolatrizați, dar ea poate fi totuși întinată. gnosis este cea care previne pângărirea, și care face diferența dintre puternici și slabi. pentru pavel a avea gnosis constituie o problemă de statut, nu de educație. gnosis nu poate fi învățată, deci nu poate fi transmisă celor “slabi” de către cei „tari” (ori o ai, ori nu o ai). cei slabi nu o au prin definiție.

pavel nu operează cu aceeași inversare de statut și în privința femeilor. explicația trebuie căutată în faptul că apostolul acceptă ca pe un dat concepția greco-romană despre diferența dintre trupul bărbătesc și cel femeiesc, cel din urmă fiind mai expus pângăririi. înainte de apariția creștinismului sexul deja era privit ca o problemă. soranus, în a sa gynecology, se întreba dacă sexul face bine sau rău trupului. dorința (epythimia) îmbolnăvește. cei îndrăgostiți sunt mereu palizi și slăbiți. în pofida diferențelor de interpretare, cu toții cad de acord că actul sexual trebuie îngrădit și controlat. “completa abstinență poate să facă rău majorității, însă, prea mult sex face rău cu siguranță tuturor.” (pg. 200). sperma (comună bărbaților și femeilor) constituie o distilare a fluidelor celei mai importante părți a trupului uman (sânge și pneuma). pierderea ei era echivalentul unei pierderi în putere. în cap. 7 al primei epistole către corinteni pavel este preocupat de constrângerea și controlul dorinței (2, 5, 9, 36). mai târziu clement din alexandria avea să distingă între dorință (epithymia), ca fiind rea, și dragoste (agape), scopul căsătoriei fiind pentru acesta doar nașterea de copii. “idealul nostru este să nu mai simțim dorință deloc”, spune apologetul creștin. pentru pavel dorința sexuală și pasiunea sunt străine pentru un creștin (vezi 1 tesaloniceni 4, 3-5). din contră, funcția căsătoriei este tocmai aceea de a stinge dorința. “în dualismul etic și cosmic paulin, dorința, asemeni oricărei boli, este ilustrată ca fiind un agent străin, cu totul ostil, pângăritor, care amenință trupul. și, ca orice boală, trebuie înlăturată din trup în întregime.” (pg. 217).

bărbatul este măsura tuturor lucrurilor. femeia nu există ca o categorie ontologică distinctă. excesul de sânge (în piept, considerat de unii drept sediu al raționalității) le plasează pe acestea mai aproape de irațional. androginia este o manifestare a masculinității. pentru grecii antici, vălul, nu doar că simboliza, ci constituia în mod efectiv o măsură de protecție pentru femeie, ocrotind-o de atingerea, blamul și privirea celorlalți, excepția constituind-o soțul și membrii apropiați ai familiei. dezvelirea are o semnificație sexuală în cultura greco-romană, simbolizând de asemenea ordinea în raport cu haosul potențial. „potrivit unei cosmologii antice, cosmosul apare pentru întâia oară din haos atunci când zeus a aruncat un văl peste capul zeiței subpământene și a luat-o de soție.” (anne carson). astfel, întunecata și lipsita de formă zeiță htoniană, este transformată și redenumită gea. profeția este descrisă adesea ca pătrundere a unei forțe în ființa umană. o concepție «materialistă» despre profeție o putea asocia ușor cu un act sexual (penetrare/ posedare). forța care le amenință pe profetesele dezvelite sunt îngerii (“pentru îngeri” – 11, 10), care ar putea fi «tentați» de acestea (vezi facerea 6). femeia își pune vălul și se situează astfel într-o poziție corectă din punctul de vedere al ordinii sociale.

concepția despre ierarhia cosmică își modifică atributele în creștinism, însă, esența ei este privită ca imuabilă. și dacă studiul lui dale b. martin o expune hermeneutic pe femeia creștină, aceasta nu trebuie să se neliniștească, pentru că la consubstanțialitatea dintre sexe creștinismul nu va ajunge niciodată.

cum își face omul viața

cum te-ai putea da jos din pat dacă nu crezi? cum ai putea lăsa lucruri aproape și departe de tine? cum altfel dacă nu prin credința ca fundament al percepției (karl barth), dar nu ca realitate a unei lumi diferite, ci ca fragment al lumii concrete. cu încrederea asta vine omul în lume, apoi își aduce argumente în căutarea unui punct-de-vedere fără obstacol, pentru a-și da seama până la urmă, că tot cu încredere (și din asta curaj) sau îndoială își face viața. și “dacă oamenii vin în lumea asta cu atâta curaj, atunci lumea trebuie să-i omoare ca să-i înfrângă și normal că-i omoară.” (ernest hemingway).

gramatica sângelui

peisajul defilează. da, știm. și în câte pagini încape viața cuiva, depinde de fericire. să nu fim tentați însă a crede că ea ar echivala cu întinderea în narațiune. houellebecq ne spune că-i tocmai invers. tot el spune așa – “condițiile inițiale fiind date și, fiind stabiliți parametrii rețelei de interacțiuni inițiale, evenimentele se desfășoară într-un spațiu indiferent și gol; determinismul lor este ineluctabil. ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple, nu se putea altfel; nimeni nu putea fi socotit vinovat.” [particulele elementare] adică doi cuarci sus, unul jos, doi cuarci jos, unul sus. mai filosofii au vorbit despre veșnica existență a tiparelor, dintr-o ființă perfectă fiind absente implicații precum schimbarea. și știm bine că fără o ființa perfectă nu se poate; avem nevoie de cineva să țină povestea, de ficțiunea care să ne dea structuri în realitate [cei dinspre lacan i-ar spune simbolic – slavoj zizek așa îi zice, the pervert’s guide to cinema]. din punctul ăsta de vedere “sfârșitul se aseamănă întotdeauna cu începutul...” [origen, despre principii]. dar intervalul este colorat, existenților le este dat să guste din cele spre plăcere sau durere, o pânză numai bună pe care se poate desena și se desenează tragedia [“fericirea lui pare a fi doar un desen cu umbre” - agamemnon], ca timp necesar eroului să treacă de la nenorocire la fericire, dar mai ales invers [aristotel, poetica]. dar noi nu ne vom mai întreba împreună cu părintele teologiei în ce măsură aparțin timpului cele ce se văd. e suficient să știi, după ce te-ai nevoit cu lecturi din tragicii greci, că în lume există o singură explicație – destinul – și nici asta nu-i tocmai o explicație; e un răspuns care nu convinge, nu epuizează nimic, la el recurgi din când în când și atât.

despre locul de unde vine el, eschil ne-a vorbit, nu a abstractizat. dacă am vorbi precum deleuze & guattari, l-am numi corp fără organe; oricum, puternic vascularizat, pe el nu pot fi întreprinse decât operațiile pe viu. gramatica lui este sângele, pentru că omul e sânge și pneuma. “când sângele a fost băut de glia hrănitoare, stropii răzbunători ai crimei se încheagă; nici apa curgătoare nu-i mai spală.” [hoeforele]. desigur, poți vorbi despre șirul evenimentelor ca aflându-și rădăcinile într-o faptă neleguită [vezi episodul  cu atreu, tatăl lui agamemnon, servindu-i la un ospăț lui thyestes, fratele său, carnea propriilor copii; apoi sacrificarea de către agamemnon a propriei fiice, spre biruință], dar în cele din urmă tot aici te întorci, în partea cea mai întunecată a cosmosului [tartarul?], din care la început s-a închegat sângele, ca fluid originar, care trebuie controlat în mod corespunzător de inițiați, în măsura în care se poate opera cu incontrolabilele. toată filosofia greacă poate fi privită din perspectiva efortului uman de a organiza, de a da sens, de a raționaliza ceva care nu întreține raporturi directe cu binele, frumosul sau adevărul [“tărâmul unde nu pătrunde niciodată fericirea” - eumenidele]. nu dintr-o conștiință etică sfârșesc nelegiuiții așa cum sfârșesc, ci pentru că totul face parte din destin ca dintr-un αὐτόματον ontic, ale cărui anomalii în universul uman sunt declanșate de ὕβρις [de care omul este scos din minți prin lipsa de măsură, rătăcire care ispitește și aduce în cele din urmă la dezastru].

fiicele lui, zeițe subpământene, au fost numite de umani erinii - “înfățișarea lor e neagră și scârboasă, ele sforăie împrăștiindu-și horcăiala, din ochi li se preling urdori de sânge, podoaba lor de șerpi...” [eumenidele]. ele sunt copilele bătrâne ale unor vremuri vechi, de ele nu se apropie nici zeul, nici muritorul, și nici fiara. pe lângă ele, moirele, fiice ale lui zeus și ale zeiței themis, reprezintă aproape un demers explicativ. toți zeii sunt tineri raportându-se la ele. și dacă au fost așezate la periferia mitologiei [în eumenidele ele sunt îmbiate de apolo și atena să participe la orânduirea viitoarei cetăți ca instrumente ale fricii], aceste divinități htoniene nu au devenit pentru imaginarul grec mai puțin tulburătoare. pentru că și tu, precum oreste, “trebuie să pieri, uitat de toată lumea, un suflet care nu va fi știut ce este bucuria, o făptură golită de sânge, hrana unor zeițe, o umbră!”

în ceea ce privește discursul de gen [pentru că sexul era unic, femeile erau doar niște bărbați care, dintr-un deficit de căldură vitală, aveau organele de reproducere plasate înăuntru – galen, de semine], femininul era plasat ca fiind mai aproape de natura irațională a celor ce sunt. nu întâmplător, ca agenți ai distrugerii, tragedia greacă preferă personajele feminine. la originile războiului troian tot genul ei se află - “grabnic, pentru o femeie, care a fost a mai multor bărbați, se încordează brațe...” [agamemnon]. în preajma lor bărbații își manifestă determinismul pulsional, fundamental existenței întrupate. helena este numită de eschil o mireasă a plânsului, corespondent uman al zeiței ate [în impulsivitatea ei își află originea ὕβρις]. bărbatul nu face niciodată în realitate ce vrea. păcatul în patriarhat a fost și rămâne de gen feminin. “pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că legea este bună. dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine.” [romani 7, 15-17]. lars von trier avea dreptate, “natura este biserica lui satan”, și “femeile nu își controlează propriile trupuri, natura o face.” [antichrist] așa că, să călcăm pe urmele apostolului pavel, fraților - “bine este pentru om să nu se atingă de femeie” [1 corinteni 7, 1].

la începuturile filmului și timpului

la început nu se vede, se aude. facerea, ca moment în care din nici-unul apar doi, ca relație în care nici-unul își păstrează statutul de alter fără de care primul semn nu poate genera, facerea este bezna în care orchestra își reglează instrumentele nevăzute, semn că ceva se pune în mișcare. “vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce.” [ioan 3, 8]. prin amânarea primei imagini kubrick ne plasează la începuturile filmului și timpului de fapt. adică, cum ar spune deleuze, ecranul negru are valoare genetică și structurală, pentru că "cinematograful nu are drept obiect reconstituirea unei prezențe a corpurilor, în percepție și acțiune, ci efectuarea unei geneze primordiale a corpurilor în funcție de un alb, de un negru, de un gri (sau chiar în funcție de culori), în funcție de un 'început de vizibil care nu este încă o figură, care nu este încă o acțiune'." (cinema 2. imaginea-timp).

kazerne

cu fiecare interviu, se mai scrie o apocrifă, și fiecare interviu ca “o formațiune neidentificabilă – pasată de la/ corp la corp”. invitatul, de data asta, vlad moldovan. cu el am încercat mici construcții. puteți să le spuneți kazerne.

(i)                 cum ne mai răspunde în evul nou natura la decalaj? care îi sunt semnele?

natura, îngustată cum apare în ultimul timp, își continuă dinamica circulară - integrând  otrăvurile. fireasca-i anemizare, hibridizarea fantomatică și boala devin criteriile normalității. am citit undeva că generațiile de după 76 nu au prins nici un an de echilibru climatologic – prin urmare trebuie să lucrăm cu firescul distrugerii, neavând acces la alternative decât prin legende. se pare că ne îndepărtăm de străfulgerările exteriorității odată cu perfecționarea catastrofei.

(ii)               în mii de platouri ni se spune că „ar trebui să opunem două modele științifice, așa cum procedează platon în timaios. unul s-ar numi compars, celălalt dispars.” cum tu deja ai ales, ce urmărește nomadul? ce teritoriu întinde el?

nomadul își ajustează armele. e o artă de a te poziționa pe schijele de șrapnel și de a recalibra asamblajul. are probleme de schimb și de stoc.

(iii)             de ce mai ales electro? de ce remix mai ales?

electro adică cibernetic adică informație. avem de-a face cu gradații absolut necesare pentru a înainta pe scala lui kardashev. remixul devine viața celui pentru care toate sunt din auzite.

(iv)              după ce alegi mâna, dacă vine vremea să o tai că smintește , ce alegi? adică, de ce?

în primul rând mâna, ca proto/ergon, nu cunoaște sminteli. în al doilea rând situația unei alegeri s-a suprasaturat odată cu trecerea de la evenimentul 0 la evenimentul X.

(v)                spre delectare ce ar putea să ți se întâmple?

o revoluție biotehnică.

           

                                                Kazerne

Oamenii – mă bucur de ei

dar eventual să nu mă atingă

să facă lucruri pe întuneric

să-mi ude manşeta.

Fiecare moment e atroce

dar vai ce

distins este

ca o doamnă cu vermină.

Toţi beau şi tot torn – să

menţin ceaşca de ceai şi lapte

arhipline – astfel încât să

sorbesc interminabil – arcuindu-se

grumazul, imposibil de a o cuprinde

în degete pentru că se varsă.

Un deget a mirosit a tutun

altul a ţuică.

Ce se poate spune despre asta?

Poate e o detentă

o subtilă pulsaţie în care nu mai

reuşesc să iau poziţie

poate e adevărata natură vicleană

de pe plantaţie

un halou peste găini.

În fluturul trăilor

Pe planeta de pe soare
păsări în păduri
ce se îmbucă
cu păsări pe găteje


În oceanul în tangaj
pânza de sac e ferfeniţă
înnoadă scânduri
şi o seamă de ciurucuri
muiete.

Noricel – te scuturi,
Maxima!
în pântecel
de vale?

Adunatu-s-or
vectorii descătuşaţi?
Primenitu-s-o
maimuţa în iatac?

[mi s-a spart un borcan în care am turnat cafea fierbinte
şi concomitent, mişcându-l am auzit un clinchet de cuburi
de gheaţă. Apoi  am turnat clocotul în alt borcan şi am
început să beau din el cu o riguroasă atenţie  prin care
filtram lichidul astfel încât rămăşiţele să-mi rămână pe buze
şi doar pe ele
să le
zdre
lească]

***

Pe sub scări se-ntrec furnici
Parapet de smoală plin
Şi o rază-n mezzanin

Aer copt umple odaie
Picură zelos în baie

La un stâlp se-nvârte viţa
Adumbrind carton de pizza

Din salon scapără şoapte
Un ibric fierbe cu lapte
Spumegă fără necaz
Baltă albă pe-aragaz.

Survivor o vreme

Floare de dovleac
crescută printre bulzuri
de răsad.
întinsă, cărnoasă,
ferită de ruje
dar deschisă cerului
pe care îl
cuprinzi dinspre
solul căsăpit.
Înclinăţi floare
 oranj -o tijă
spre căldarea în
care am aruncat cartofii
şi mai atinge
cu misterioasele-ţi lenticule
tălpicul de teneş
să mă trezesc leneş
şi implodat de vodkă
nemângâiat în holdă.

Uof! ora e obscenă
şi doza încălzită
absconsă pe sfert
în tina fără de suflet.

o pipăi din burice
când să o apuc
îmi scapă
iară
 

Vine şi ziua aceea
în care
text puţin şi un maldăr
de păstăi.

Îngropat în sector,
legănat de Ceres
ale cărei cifruri
propagă în grădiniţă
amestecând par şi tulpină
ghirlandă şi altoi

Se lasă cortina de sudalme
peste lanul de porumb
ale cărui osane
se umflă că's numb.

 

there's life in these old hands still

când credeai în sfârșit că ai scăpat, că îl ai pe louis doar pentru tine, lestat se întoarce dintre morți și îți mărturisește care e zona din care artisticul ia naștere. “not quite furioso. moderato? cantabile, perhaps.” dar nu în pian se află originea. pentru originarul estetic nici lestat nu-i decât un instrument. dar el a fost acolo, în mlaștină, printre broaște râioase și aligatori. pentru că de oricâte categorii estetice ne-am folosi, putreziciunea din care a căpătat formă la începuturi se află dintotdeauna în inima artei.

numai din perversiune scopul tragediei în poetica aristotelică este a săvârși purificarea. căci ce este tragedia dacă nu o formă de exorcizare? cele ce se săvârșesc în interior și amenință ordinea socială sunt scoase “afară”, iar spectatorul se liniștește. complexitatea tematică a creațiilor artistice crește exponențial cu diversificarea “tentațiilor”. și dacă ne emoționăm cu milă sau frică, ori cu cântece phallice, o facem tot pentru expiatio. pentru că arta vine dinspre o margine în care umanul nu se mai recunoaște, de la o adâncime care încă îl afectează. cum altfel ar putea fi explicat paradoxul ororii care ne atrage prin impuritate? “complexul mumificării” (andre bazin), chiar dacă mai potrivit artelor plastice, face sens pentru producțiile estetice în general, în încercarea lor de a prezerva o existență a cărei vitalitate ține de timpul trecut, ca epifanii ale violenței, ale unui accident în urma căruia nu au existat supraviețuitori. thomas bernhard a înțeles – a relata înseamnă a nimici tot ce este descris (extincție). artistul nu operează pe viu, el nu face decât să aranjeze cadrave, să le pună în context.

emmanuel levinas a înțeles și el și s-a împotrivit. în reality and its shadow, la origini arta nu este nici cunoaștere, nici limbaj. funcția ei constă în a nu înțelege, în obscur ca eveniment ontologic independent. substituirea obiectului cu imaginea acestuia este procedeul ei elementar. “un obiect reprezentat, prin simplul fapt că devine o imagine, se preface într-un non-obiect”. în absența obiectului, imaginea acestuia îi ocupă locul marcându-i astfel absența, înlocuirea, de parcă obiectul reprezentat ar fi murit. iată de ce inumană. iată de ce monstruos. din momentul în care prin artă moartea este introdusă în ființă, ca o tăietură în trupul realului, temporalul este întrerupt, devine “interstițiu”. transformându-se în destin, individul integrat în spectacol este scutit de la responsabilitate, se vede eliberat. modul lui de a fi este fugă, numele lui este legiune (marcu 5, 9). 

rosetta s-a trezit

viață, adică informație. cam la asta se reduce biografia noastră genetică comunicabilă prin sex și ordine. și dacă de neînțeles, asta nu înseamnă liberi. prometeu, pe lângă arte, i-a dăruit pe umanoizi și cu “oarba speranță”, care îi împiedica să conștientizeze rigiditatea sistemului în care funcționau și în care puteau puțin. așa că încălziți-vă puțin fraților la gândul lui origen – tiparele lucrurilor aflate în înțelepciune nu au început, funcționează doar la nivele diferite de virtualitate, într-o eXistenZ care nu are sfârșit. de aici cât mai puțin patos. o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme vom rula precum niște mașini de fabricație germană, tăcut, ne vom stârni din când în când cu orgile noastre de emoții, dar fără patos, până în ziua în care vom fi deconectați. pe 20 ianuarie 2014, după 31 de luni de hibernare rosetta s-a trezit.